George Cosbuc

Ø      Demonstraţie asupra faptului că este o baladă cultă

Paşa Hassan

de George Coşbuc

          Balada cultă este opera epică în versuri, în care sunt narate fapte şi întâmplări deosebite, personajele fiind puse în antiteză, elementele reale împletindu-se cu cele fabuloase.

          Opera epică “Paşa Hassan”, al cărei autor este George Coşbuc, are acţiunea plasată în trecutul istoric, şi anume relatează în întâmplările tragice din timpul bătăliei de la Călugăreni, iar accentul cade  pe confruntarea dintre cei doi conducători.

          Acţiunea este concentrată, se caracterizează prin dinamism şi autenticitate, semnificative fiind în acest sens scena bătăliei şi scena în care este prezentată fuga lui Paşa Hassan.

          Personajele principale sunt prezentate în antiteză, iar prin faptul că numele personajului negativ apare şi ca titlu al operei, pune în evidenţă calităţile lui Mihai Viteazul, care devine şi erou.

          Mihai Viteazul reprezintă tipul conducătorului curajos, viteaz, patriot, iar paşa Hassan tipul conducătorului laş şi demn de milă.

          Hiperbola folosită în caracterizarea eroului român amplifică fabulosul, şi îl transformă astfel pe Mihai Viteazul într-un personaj de legendă (“Gigantică poart-o cupolă pe frunte, \ Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger, \ Iar barda din stânga-i ajunge la cer, \ Si vodă-i un munte”).

          Modul principal de expunere folosit este naraţiunea, cu ajutorul căreia sunt narate aceste întâmplări neobişnuite, îmbinată cu dialogul, care imprimă întâmplărilor autenticitate, şi pe alocuri cu descrierea, care este folosită la crearea atmosferei.

          Măsura de 9-11 silabe, ritmul amfibrahic şi folosirea unor rime gerunziale au menirea de a sugera aproape onomatopeic tropotul cailor, vuietul luptei şi goana nebună a lui Hassan.

          Pe baza acestor trăsături, putem spune că opera literară “Paşa Hassan” este o baladă cultă.

 

Nunta Zamfirei

Lucrarea fusese scrisa cu intentia de a face parte dintr-o proiectata epopee pe motive populare, din care nu au ramas decat cateva fragmente. Alaturi de “Moartea lui Fulger”, poeziile vorbesc despre evenimentele capitale din viata satuli, cum sunt nunta si ritualul inmormantarii.

In “Nunta Zamfirei”, Cosbuc urmeaza pe Eminescu din “Calin - file de poveste” insa cu mjloace absolut proprii, zugravind in culori vii o nunta din poveste, desi cadrul si atmosfera redau o nunta taraneasca.

Poezia tradeaza vocatia principala a lui Cosbuc care pare a fi inclinatia spre naratiune, spre epic. Nunta este evocata din aceeasi perspectiva epica, fiind nelipsita de un suflu de balada, care constituie pretextul pentru descrierea lirica si pentru exprimarea unor sentimente subiective.

Rolul strofelor de inceput, cu caracter pur narativ, este de a ne introduce in spectacolul nuntii. Cosbuc se simte alaturi de nuntasi, le impartaseste sentimentele si povesteste in graiul lor. De aici formula de debut: “E lung pamantul, ba e lat”, parca desprinsa din basmele noastre populare, facand posibila imprecizia temporala si spatiala a nuntii, dand astfel impresia de permanenta a acestui eveniment, ce revine mereu in viata poporului.

O cunoastem mai intai pe mireasa Zamfira, fiica domnului Sageata, a carei frumusete fizica si puritate morala sunt concentrate in comparatia:

“Si avea o fata - fata lui -

 Icoana-ntr-un altar s-o pui

                    La inchinat”

Acestea explica sirul de petitori  din randul carora l-a ales pe Viorel, cel mai drag inimii ei.

Urmeaza apoi momentele propriu-zise ale ceremoniei: raspandirea vestii de nunta, pregatirea de drum a celor invitati si sosirea lor la curtea lui Sageata. Pe cei mai de seama dintre oaspeti poetul ii prezinta prin cateva caracterizari: “batranul Grui”, “Tintes, cel cu tainic rost”, “Bardes, cel cu adapost prin muntii salhui”.

Fetele sunt frumoase ca niste zane, gatite cu “rochii lungi tesute-n flori”, printii “falnici si-ndrazneti” cu haine care “clipeau de argint”. Cu mijlocirea elementelor de basm, poetul obtine o minunata imagine realista. Astfel, in aceste fete si flacai recunoastem pe tinerii de la tara invesmantati in port national romanesc. Numele personajelor apartin lumii taranesti: Zamfira, Viorel, Sanda, Rusanda, Grui, Tintes, Lia, Bardes etc.

Alaiul mirelui este cel obisnuit de la sate. Radvanul lui Viorel, incarcat cu “nanasii”, cu  socrii mari si cu nuntasii este insotit de flacai calari, asa-numitii vornici. Semnul de plecare la cununie e dat de “vataf”, personaj nelipsit in nuntile taranesti prin rolul sau bine definit de maestru de ceremonii.

Alaiul se indreapta spre locul de nuntit, spre casa miresei. Intalnirea dintre cei doi tineri prilejuieste realizarea portretului Zamfirei, zugravit in culori vii, precise, care au menirea de a fixa insusirile fizice si sufletesti. Poetul insusi se arata uimit in fata frumusetii Zamfirei si cauta sa-l convinga si pe cititor, declarand:

“Frumoasa cat eu nici nu pot

 O mai frumoasa sa-mi socot

                    Cu mintea mea”.

Este o atitudine lirica, exprimata direct, prin superlativul absolut.

Hora propriu-zisa este descrisa magistral, vizual si auditiv, intr-un tablou plin de miscare. Imaginea initiala consta in miscarea simetrica a dansatorilor cu pasi numarati spre stanga si spre dreapta, dupa o regula cunoscuta a dansului.

Urmeaza jocul mainilor care se prind si se desprin in aceeasi cadenta maiestuoasa, pregatind cercul horei. Poetul obtine efecte artistice deosebite prin folosirea verbelor cu valoare dinamica, repetitiva (“se prind”, “se desprind”, “s-aduna”, “se intind”) dand senzatia de vesnic repetabil. Ultimele versuri surprind ritmul sacadat al jocului ajuns la final.

Urmeaza, bineinteles, ospatul ca a durat “patruzeci de zile-ntregi”. Personajele, oaspeti rari din “nouazeci de tari”, intregesc atmosfera hiperbolica.

Proportiile veseliei depasesc sfera trestra, caci pana si “soarele mirat sta-n loc / Ca l-a ajuns si-acest noroc / Sa vada el atata joc / Pe-acest pamant”. Personificarea astrului zilei este o modalitate specifica basmului fantastic popular.

In sfarsit, la masa imbelsugata, Mugur imparat “cu paharul plin in maini” rosteste urarea traditionala.

Insusirile sufletesti ale nuntasilor inmanuncheaza cele mai alese trasaturi morale ale poporului, iar felul de a vorbi corespunde limbii traditionale: “ghinarasi”, “mani”, “pahar” etc.

Intreaga poezie pare a fi o hora imensa, avand ca tema nunta taraneasca.

Cosbuc se supune unui tipar prozodic, clasic in sine dar si original. Poetul este in postura unui povestitor care, cu buna dispozitie, firesc, vorbeste despre o nunta cum nu a mai fost. Stilul oral, al comunicarii directe, pe care l-a adoptat poetul, impune schimul de ritm si modulatii determinate de relatarea evenimentului, de coparticiparea povestitorului.

ÓCopyright www.ReferateOnline.com Cel mai complet site cu referate

George Cosbuc – universul poetic

Originalitatea poetului se afla in versurile de inspiratie din viata satului, in modalitatea in care constiinta artistului se acorda cu istoria si aspiratiile poporului nostru, cu functia social-educativa si estetica a epocii in care a trait scriitorul.

Cele mai multe dintre poeziile lui Cosbuc sunt erotice. Lirismul poetului este insa obiectiv, in sensul ca poezia exprima sentimentele flacaului sau ale fetei, in criza erotica a varstei, evocand sfiala, candoare, saga, incertitudine, patima sau vrajba.

Decorul este rustic, iar idila rezulta din manifestarea elementara, spontana, a instinctului erotic.

Poeziile cosbuciene surprind  fie criza puberala ("La oglinda"), fie durerea resimtita in urma pierderii iubirii ("Cantecul fusului"), fie indarjirea din sufletul fetei sau flacaului cu inima indurerata ("Dusmancele", "Numai una!").

Invartindu-se in jurul aceluiasi univers rural, George Cosbuc intentionase sa realizeaza un epos national, in genul "Iliadei" sau "Eneidei", pe motive folclorice si de mitologie romaneasca.

Din proiectata epopee, doua balade vorbesc despre marile evenimente din viata satului: "Nunta Zamfirei", transfigurand ceremonialul nuntii taranesti si "Moartea lui Fulger", evocand stravechiul ritual al inmormantarii. In ambele lucrari predomina o atmosfera fabuloasa, de basm.

Cunoscand realitatea umana a satului, diferentiata si sub aspect moral si economic, poetul dedica o parte din lucrarile sale domeniului social. Dispretul fata de ciocoii bogati, capata accente de manie in poezii ca "Hora".

Elegiaca in tonalitate, asemeni versului popular, "Doina" lui Cosbuc e o sinteza a cantecului de jale si de dor neimplinit, a razvratirii poporului impotriva exploatarii.

Poezia "Noi vrem pamant!", unica prin violenta acuzarii, exprima raspicat atitudinea autorului in problema taraneasca. Aici pamantul se identifica cu tara, cu istoria ei, udata de sange de taran si lacrimi de suferinta.

Poetul a inteles istoria ca o neintrerupta lupta pentru libertate sociala si nationala. Simboluri ale acestei lupte sunt Decebal, legendarul Gelu, Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu ("Decebal catre popor", "Moartea lui Gelu", "Pasa Hassan", "Oltenii lui Tudor").

Cosbuc rememoreaza episoade eroice (volumul "Cantece de vitejie"), inscrise in istoria glorioasa a Razboiului de Independenta din 1877, si evoca vitejia luptei in modalitatea scrisorii populare, cu intelegerea cu care taranul ostas a luptat pentru dezrobirea tarii ("Povestea caprarului").

ÓCopyright www.ReferateOnline.com Cel mai complet site cu referate