FA BANI PRIN PAYPAUL CU SITEUL TAU CLICK PE RECLAMA PENTRU MAI MULTE DETALII


18 februarie 2011

SANATATE






Boala mainilor murdare



Se intampla frecvent in colectivitatile de copii sa apara cazuri de hepatita A, cunoscuta in limbajul popular sub denumirea de boala, mainilor murdare. Din fericire, desi este cea mai frecventa forma de hepatita, este de cele mai multe ori cu evolutie buna.

Contaminarea se face pornind de la materiile fecale ale bolnavului (maini murdare, muste), fructe de mare, crustacee (scoici, stridii) pescuite din ape murdare, alimente contaminate (fructe, zarzavaturi). De cele mai multe, boala ori se transmite prin apa contaminata (conducte defecte, consum de apa din izvoare si rauri murdare, apa contaminata, folosita la spalarea zarzavaturilor). Copiii si tinerii sunt foarte receptivi. Boala confera imunitate specifica la virusul A, nu si la alte virusuri (B si C).

Majoritatea hepatitelor produse de virusul A la copil au o evolutie simpla, uneori chiar fara icter. Debutul se manifesta ca un sindrom gripal insotit de manifestari digestive (greturi, lipsa de pofta de mancare, varsaturi). Diagnosticul este precizat de medic prin examenul ficatului (marit, dureros) si de investigatii de laborator. In forma tipica, perioada initiala dureaza o saptamana, cu febra moderata, lipsa de pofta de mancare, greturi, varsaturi, pierderea vioiciunii si cateodata la copiii mai mari dureri abdominale si diaree. In faza de stare apare icterul care se insoteste de urini inchise la culoare si de scaune decolorate.

Medicul constata ca ficatul se mareste si devine dureros. Cateodata apare si o marire a splinei (splenomegalie). Tabloul clinic se poate completa cu o eruptie maculoasa (pete), dureri ale articulatiilor si uneori chiar o inflamatie a articulatiilor (artrita).

Supraveghere constincioasa


Faza icterica a hepatitelor virale dureaza rareori mai mult de patru saptamani. Persistenta icterului il determina pe medic sa caute o complicatie sau o alta cauza. Faza de convalescenta a hepatitei virale este variabila si se intinde pe o perioada de una pana la trei luni. Nu evolueaza spre hepatita cronica activa. Procedura este ca orice caz de hepatita virala sa fie internat in spital, unde tratamentul este fixat de catre medic in functie de forma de boala si de varsta copilului.

Se considera ca nici regimul alimentar restrictiv si nici repausul riguros nu influenteaza evolutia pe termen scurt si prognosticul, asa cum se credea in trecut. De indata ce starea copilului se amelioreaza, apetitul si toleranta digestiva revin, se va trece treptat, dar rapid la alimentatie normala care inseamna hidro-carbonati, adica dulciuri, fainoase, zarzavaturi, fructe, apoi proteinele (lapte, branza de vaci, carne, peste).

Este de la sine inteles ca vorbin despre o astfel de afectiune, cea mai importanta este preventia, care se traduce prin formarea si pastrarea unor deprinderi igienice. Copilul trebuie invatat sa se spele pe maini inainte si dupa masa, de fiecare data cand merge la toaleta, sa nu foloseasca tacamuri de la alte persoane si sa spele foarte bine fructele si legumele.
28 Februarie

Scleroza multipla

 

Generalitati

Scleroza multipla este o afectiune neurologica cronica, care afecteaza sistemul nervos central, in mod special creierul, maduva spinarii si nervii optici. Scleroza multipla poate provoca dificultati in forta si controlul muscular, tulburari de vedere, de echilibru, ale sensibilitatii si tulburari ale functiilor mentale.
Creierul, maduva spinarii si nervii optici sunt conectate intre ele prin nervi si fibre nervoase. Un invelis proteic numit teaca de mielina inconjoara si protejeaza fibrele nervoase. Atunci cand mielina se inflameaza sau este distrusa (proces denumit demielinizare) rezultatul este intreruperea fluxului normal al impulsurilor nervoase la nivelul sistemului nervos central. Procesul de demielinizare si consecinta acestuia, intreruperea fluxului impulsurilor nervoase, constituie o boala cunoscuta sub numele de scleroza multipla.
Afectarea tisulara, denumita leziune sau placa, se formeaza in zonele de demielinizare. In multe cazuri, celulele (oligodendrocitele) care sintetizeaza mielina sunt distruse, ca si fibrele nervoase (axonii). In aceasta situatie, organismul este incapabil sa refaca stratul de mielina sau fibrele nervoase, ceea ce va contribui si mai mult la dezvoltarea dizabilitatii.
Scleroza multipla poate evolua pe una din cele patru cai:
- recadere-remisie, cand simptomele se pot diminua si apoi reapar la intamplare, timp de multi ani
- secundar progresiva, care initial urmeaza dupa o evolutie de tip recadere-remisie, iar mai tarziu, evolutia bolii devine constant progresiva
- primar progresiva, cand boala are o evolutie progresiva de la inceput
- recadere progresiva, cand deteriorarea constanta a functiei nervoase incepe odata cu aparitia pentru prima data a simptomelor; simptomele apar si dispar, dar deteriorarea nervoasa este continua.


CauzeSus

Cauza sclerozei multiple (SM) este necunoscuta. Ar putea fi implicat un factor genetic, deoarece riscul de aparitie a sclerozei multiple la o persoana este usor crescut daca unul din parinti a avut scleroza multipla.
Legatura, nu intotdeauna evidenta, intre locul (geografic) in care persoana afectata a copilarit si riscul de dezvoltare a sclerozei multiple mai tarziu in cursul vietii, sugereaza ca ar putea fi implicati unii factori de mediu, precum infectiile virale sau alte boli infectioase. Totusi, pana in prezent nu s-a demonstrat clar ca o anumita infectie specifica ar cauza scleroza multipla. S-au suspectat si alti factori declansatori ai sclerozei multiple, dar pana acum nu s-a demonstrat ca vreunul din ei ar fi implicat cu certitudine.
In plus, o afectiune virala aparuta in copilarie sau un alt factor de mediu per se, probabil nu explica suficient de ce unele persoane vor face mai tarziu scleroza multipla. Studiile de cercetare aflate in curs, sugereaza ca o problema la nivelul sistemului natural de aparare al organismului (sistemul imun), aparuta devreme in copilarie sau dupa infectii, poate declansa debutul sclerozei multiple. Factorul declansator poate fi o reactie autoimuna in care sistemul imun ataca mielina, stratul proteic care protejeaza fibrele nervoase.

SimptomeSus

Simptomele din scleroza multipla variaza de la o persoana la alta, in functie de ce parte a creierului sau a maduvei spinarii (sistemul nervos central) este afectata. Pierderea de mielina sau cicatricile provocate de scleroza multipla pot afecta orice regiune a sistemului nervos central.
Simptomele pot aparea si disparea sau pot deveni mai mult sau mai putin severe de la o zi la alta sau, mai rar, de la o ora la alta. Simptomele pot deveni mai severe odata cu cresterea (sau mai putin frecvent, cu scaderea) temperaturii corpului sau dupa o infectie virala.
Unele simptome ale sclerozei multiple, cum ar fi tremorul spastic, durerea si dificultatea de a gandi clar, sunt similare celor aparute in alte afectiuni si nu inseamna neaparat ca este vorba de scleroza multipla.
Simptomele timpurii (de debut)
Cele mai frecvente simptome timpurii ale sclerozei multiple sunt:
- simptome musculare sau motorii, precum slabiciunea, tararea piciorului, rigiditate, tendinta de a scapa lucrurile din mana, senzatia de ingreunare, neindemanare sau stangacie sau lipsa coordonarii miscarilor (ataxie)
- simptome vizuale, precum vederea incetosata, intunecata, cu pete sau neclara, durere la nivelul globilor oculari (mai ales la miscarea lor), orbire sau vedere dubla
- nevrita optica, care consta in pierderea brusca a vederii si dureri oculare; este o manifestare destul de comuna la debutul bolii, aparand in pana la 23% din persoanele cu scleroza multipla
- simptome senzoriale, precum furnicaturi, senzatia de intepaturi de ac, amorteli, o strangere ca in banda in jurul corpului sau a picioarelor sau senzatii electrice care se deplaseaza de-a lungul spatelui si in jos, in picioare.
Simptomele de debut mai putin frecvente pot fi:
- simptome de echilibru, precum senzatia de cap usor sau ameteala si senzatia ca totul se invarte in jur (vertij)
- simptome vezicale, ca de exemplu incapacitatea de a tine urina (incontinenta urinara) sau de a goli complet vezica urinara sau pierderea senzatiei de mictiune (o incapacitate de a simti ca vezica urinara se umple, pana cand apare o nevoie brusca, urgenta de a urina).

Simptomele cand boala avanseaza
Pe masura ca scleroza multipla avanseaza, simptomele pot deveni mai severe si pot include:
- accentuarea dificultatilor musculare, precum slabiciunea, tararea piciorului, neindemanarea, stangacia sau lipsa coordonarii
- miscari rigide, mecanice (spasticitate) sau tremor care nu poate fi controlat, care pot face mersul dificil; poate fi necesar un scaun cu rotile uneori sau tot timpul
- durere sau alte simptome senzoriale
- incontinenta urinara sau mai rar, o incapacitate de a urina (retentie urinara)
- constipatie si alte tulburari intestinale
- la barbati, disfunctie erectila (impotenta)
- la femei, disfunctie sexuala
- probleme cognitive si emotionale, frecvente la persoanele care au scleroza multipla de mai mult timp:
- probleme cognitive, precum pierderi de memorie, dificultati de concentrare, scaderea atentiei sau dificultate in gasirea cuvintelor adecvate
- simptome emotionale, precum depresia, anxietatea si mania; un simptom rar este veselia excesiva, care pare inadecvata.

Factori de riscSus

Riscul de aparitie a sclerozei multiple creste in functie de:
- localizarea geografica, sau locul in care persoana respectiva a copilarit (pana la 15 ani): persoanele care au trait in primii 15 ani din viata in regiunile cu clima mai rece, adica cele care sunt mai indepartate de ecuator, au tendinta de a avea o probabilitate mai mare de a face scleroza multipla, decat persoanele care au trait in regiunile mai apropiate de ecuator in timpul acestor ani
- daca au mai existat cazuri de scleroza multipla in familie: persoanele care au un parinte sau o ruda de rangul intai (inclusiv un frate geaman monozigot) cu scleroza multipla, au un risc usor crescut de a face aceasta afectiune
- rasa: persoanele care traiesc in Europa de Vest de mai multe generatii, au o probabilitate mai mare de a dezvolta scleroza multipla; este neobisnuita la americanii nativi (indienii americani), eschimosi si africani
- sexul: scleroza multipla este de aproximativ trei ori mai frecventa la femei decat la barbati.

TratamentSus

Tratamentul poate usura semnificativ viata persoanelor cu scleroza multipla. Tipul de tratament depinde de severitatea simptomelor si de faptul ca boala este in faza activa sau in remisie.
Desi cu tratamentul actual, scleroza multipla nu se poate vindeca, totusi medicamentele pot reduce numarul, frecventa si severitatea recaderilor si pot incetini progresia bolii. Inceperea tratamentului cat mai curand posibil dupa punerea diagnosticului de scleroza multipla poate preveni sau poate intarzia aparitia vatamarii definitive a sistemului nervos.
Medicamentele pot provoca efecte secundare inconfortabile, dar de obicei temporare, cum ar fi simptome asemanatoare celor din gripa. Totusi, dupa cateva luni de tratament, cei mai multi oameni nu mai prezinta efecte secundare datorate medicamentelor.
Reabilitarea, constand in fiziokinetoterapie, terapie ocupationala, logopedica si cognitiva, care pot ajuta persoana afectata sa faca fata simptomelor si sa invete sa se adapteze situatiilor din viata de zi cu zi si profesionale.
Terapiile alternative si complementare ce pot fi folosite in scleroza multipla sunt inca studiate, dar pana in prezent nici una nu s-a dovedit a fi eficace, ba chiar uneori ar putea cauza mai mult rau decat bine.

Tratament initial
In incercarea de a incetini progresia sclerozei multiple, tratamentul medicamentos este recomandat cat mai curand dupa ce s-a diagnosticat scleroza multipla de tip recadere-remisie. Rezultele obtinute in urma studiilor clinice au aratat ca persoanele tratate imediat ce au fost diagnosticate cu scleroza multipla, au rezultate mai bune decat cele la care inceperea tratamentului a fost amanata.
In stadiile initiale ale bolii poate fi afectat definitiv sistemul nervos. Tratamentul aplicat precoce poate ajuta la prevenirea sau la intarzierea cel putin partiala a acestei afectari. Exista astazi trei tipuri de medicamente aprobate care pot reduce frecventa recaderilor si probabil pot incetini progresia sclerozei multiple.
Acest tip de tratament poarta numele de terapie de modificare a bolii si cuprinde urmatoarele medicamente:
- interferon beta (Avonex,Betaferon si Rebif)
- glatiramer acetat (Copaxone).
- mitoxantrone (Novantrone, Onkotrone).
Interferonul beta si glatiramer acetatul suprima sau afecteaza activitatea sistemului imun. Acest tratament se bazeaza pe ipoteza ca scleroza multipla este o afectiune autoimuna, care este rezultatul unui raspuns anormal al sistemului imun, ce consta in atacarea unor tesuturi normale ale organismului, in acest caz, tinta fiind teaca de mielina ce acopera fibrele nervoase.
Desi aceste medicamente nu pot vindeca scleroza multipla, ele pot reduce numarul total, frecventa si severitatea recaderilor la unele persoane care au scleroza multipla de tip recadere-remisie. De asemenea ele pot reduce sau pot intarzia dezvoltarea dizabilitatii asociate cu acest tip de scleroza multipla. Betaferon si Novantrone pot de asemenea sa incetineasca progresia bolii la unele persoane cu scleroza multipla tipul secundar progresiv. In cazul in care persoana respectiva decide la un moment dat sa nu urmeze terapia de modificare a bolii, se recomanda sa colaboreze impreuna cu medicul pentru a se evalua cu regularitate daca boala a avansat.
Fiziokinetoterapia, terapia ocupationala si tratamentul nonmedicamentos, efectuate la domiciliu, pot ajuta persoana in cauza sa faca fata simptomelor si sa se adapteze situatiilor profesionale si cotidiene.
De retinut!
Rezultatele studiilor clinice au demonstrat ca persoanele care incep tratamentul imediat dupa ce au fost diagnosticati cu scleroza multipla au rezultate mai bune decat cei care au amanat tratamentul.
Cu toate acestea, administrarea medicamentelor are cateva dezavantaje semnificative. Decizia este dificila pentru multe persoane cu scleroza multipla. Unii prefera sa astepte sa vada daca simptomele se agraveaza inainte de a lua decizia de a incepe tratamentul.
Un mic procent din persoanele diagnosticate cu scleroza multipla pot sa aiba doar cateva episoade usoare in toata viata si sa nu dezvolte niciodata o dizabilitate, dar nu se poate sti deocamdata cine va face parte din aceasta categorie.

Tratament de intretinere
O persoana diagnosticata cu scleroza multipla poate necesita tratament cu interferon beta sau glatiramer (sau probabil mitoxantron) pe o perioada de timp nedeterminata.
Cele trei tipuri de medicamente aprobate pentru tratarea sclerozei multiple, ce fac parte din terapia de modificare a bolii, sunt:
- interferon beta (Avonex, Betaferon si Rebif)
- glatiramer acetat (Copaxone)
- mitoxantrone (Novantrone).
Aceste medicamente suprima sau afecteaza activitatea sistemului imun. Exista date care sugereaza ca scleroza multipla este o boala autoimuna, adica o boala in care sistemul imun ataca tesuturi normale ale organismului; in scleroza multipla este atacata mielina.
De asemenea se pot administra si alte medicamente in perioadele de recadere.
Corticosteroizii sunt utilizati frecvent pentru scurtarea duratei recaderilor si pentru reducerea severitatii acestora. Totusi, corticosteroizii nu pot preveni aparitia dizabilitatii definitive datorate sclerozei multiple si nu s-a demonstrat ca ar putea sa previna sau sa intarzie progresia afectiunii.
Daca persoana refuza sa urmeze terapia de modificare a bolii, este indicat ca ea sa continue colaborarea cu medicul, pentru a se putea evalua periodic progresia bolii. In cazul in care apar noi leziuni sau daca leziunile vechi se extind, poate sa se reconsidere decizia luata si sa se inceapa tratamentul.
Persoana afectata trebuie sa stabileasca impreuna cu medicul curant un program de consultari periodice, pentru monitorizarea si tratarea simptomelor si pentru urmarirea evolutiei. Monitorizarea poate fi utila pentru a se vedea daca la un moment dat nu ar fi mai indicat un alt tratament.
Fiziokinetoterapia, terapia ocupationala si tratamentul nonmedicamentos, efectuate la domiciliu, pot ajuta persoana in cauza sa faca fata simptomelor si sa se adapteze situatiilor profesionale si cotidiene.
Tratament in cazul agravarii bolii
Medicamentele trebuie sa amelioreze simptomele din scleroza multipla ce provoaca disconfort si dizabilitate.
Simptome precum spasticitatea (musculatura incordata), durerea, oboseala, tremorul, depresia, tulburarile sexuale si problemele vezicii urinare, raspund adesea bine la tratament medicamentos.
Fiziokinetoterapia, terapia ocupationala si tratamentul nonmedicamentos, efectuate la domiciliu, pot ajuta persoana in cauza sa faca fata simptomelor si sa se adapteze situatiilor profesionale si cotidiene.




 24 Februarie 

Ce este Hepatita C?

Hepatita C este o afectiune a ficatului cauzata de un virus de tip ARN ce este transmis in principal prin sange in timpul transuziilor, al utilizarii drogurilor injectate si uneori prin contact sexual neprotejat. Exista 6 tipuri de genotipuri ale virusului hepatic C identificati pana in prezent, cel mai frecvent fiind genotipul 1.
Virusul hepatic C poate cauza atat forma acuta, cat si pe cea cronica a hepatitei, si e cea mai frecventa forma de hepatita dupa cele A si B. Spre deosebire de virusul hepatic B, virusul C produce afectiune cronica intr-un procent mult mai mare: 80% dintre adultii infectati cu virusul hepatic C vor produce o afectiune cronica (comparativ cu doar 5-10% dintre cei infectati cu virusul B).
Forma acuta a hepatitei C se refera la primele 6 luni de la infectarea cu VHC. Interesant este ca mai putin de o treime dintre pacientii infectati experimenteaza simptome nespecifice precum inapetenta, oboseala, durere abdominala, icter si simptome pseudo-gripale, simptome care rareori conduc la o diagnosticare corecta cu hepatita C. Persistenta VHC pe o perioada mai lunga de 6 luni, implica o afectiune hepatica cronica. Ca si faza acuta, faza cronica este de asemenea asimptomatica, boala fiind de cele mai multe ori descoperita accidental.
Cronologia etape hepatita C
Statisticile releva faptul ca peste 80% dintre persoanele infectate cu virus hepatic C vor dezvolta hepatita cronica. Dintre acestia, daca afectiunea ramane netratata, aproximativ o treime vor dezvolta ciroza hepatica in mai putin de 20 de ani de la infectare, o alta treime vor progresa catre ciroza in aproximativ 30 de ani de la infectarea cu virusul hepatic C, si la o ultima treime progresia spre ciroza este atat de lenta, incat este putin probabil sa dezvolte aceasta afectiune in timpul vietii.
Evolutia naturala a hepatitei cronice C

Hepatita C – o scurta istorie

Desi virusul hepatic C a ramas neidentificat pana in 1988, existenta lui a fost remarcata inca din 1974 cand un grup de cercetatori a demonstrat ca cele mai frecvente hepatite ce aparea dupa transfuzii era cauzate de un “non A non B” virus hepatic (NANBH). In ciuda eforturilor sustinute, virusul nu a putut fi identificat timp de peste un deceniu, primul articol despre virusul hepatic C aparand in 1989.

Hepatita C - perioada de incubatie si de contagiune

Virusul hepatic C are o perioada de incubatie ce variaza intre 14 si 180 de zile (mediu – 45 de zile). Majoritatea persoanelor infectate cu virusul hepatic C nu manifesta nici un fel de simptome, iar putinii care totusi prezinta simptome, sunt rareori diagnosticati cu hepatita C. Acest fapt se intampla din cauza ca simptomele ce apar – anorexie, oboseala, durere abdominala, icter, iritatii cutanate, manifestari pseudo-gripale – sunt de obicei asociate cu alte afectiuni. Persoanele care sufera de hepatita C cronica prezinta un risc mai ridicat de evolutie catre ciroza si cancer hepatic.

Hepatita C – simptome

Ca si hepatita B, infectia hepatica cu virus C nu prezinta de obicei simptome specifice. Foarte putini pacienti manifesta simptome pseudo-gripale asociate cu pierderea in greutate, oboseala, dureri musculate, iritabilitate, greata, anorexie si icter in faza activa a hepatitei C (aceasta apare intre 2-26 saptamani de la infectare).
Simptomatologia specifica (ce apare in hepatita C cronica) presupune:
  • hepatomegalie
  • splenomegalie
  • steluţe vasculare
  • ginecomastie

Hepatita C – transmitere

Hepatita C apare atunci cand sange infectat cu virusul hepatic C intra in organismul unei persoane nesanatoase. De asemenea, poate aparea ca urmare a contactelor sexuale neprotejate (fara o bariera din latex), si de asemenea, mai rar, de la mama infectata catre copil in timpul nasterii.
Exista cateva grupuri care sunt prezinta un risc ridicat de a contacta hepatita C:
  • persoane care au suferit transfuzii de sange sau transplanturi de organe;
  • persoane afectate de hemofilie (peste 60% din cazuri)
  • utilizatori ai drogurilor injectate;
  • personal al spitalelor;
  • copii nascuti din mame infectate cu virusul hepatic C;
  • familii ale persoanelor infectate;
  • persoane cu parteneri sexuali multipli;
  • adepti ai tatuajelor si a piercingurilor numeroase.

Hepatita C – tratament

Tratamentul afectiunii hepatice C are ca scop primar vindecarea – adica eradicarea completa a viruslui, si implicit, cresterea calitatii vietii. Obiectivul secundar este de a opri evolutia catre ciroza si cancer hepatic, acolo unde vindecarea nu este posibila.
Tratamentul cuprinde trei aspecte:
  1. regimul – sunt recomandate evitarea alcoolului si curele cu vitamina E;
  2. vaccinarea – impotriva virusului hepatic A, a virusului hepatic B si, anual, impotriva gripei, intrucat suprainfectia cu acestea pot cauza complicatii fatale;
  3. medicatia antivirala:
    • interferon
Schema de tratament:
  • durata este de 48 de saptamani, putand varia in functie de rezultate
A. PEG alfa-2a (Pegasys 40KD)
  • doza este independenta de greutatea corporala - 180 μ g/săptămână  
B. PEG alfa-2b (PegIntron 12KD)
  • doza este dependenta de greutatea corporala, administrandu-se 1,5 μg /kg corp/săptămână
C. Interferon standard
  • doza este de 3MU x 3/saptamana
Reactii adverse ale tratamentului cu interferon:
Nonsevere Severe
Anorexie, vărsături, diaree, dureri abdominale Tiroidită, hipotiroidie, hipertiroidie
 
lipsă de concentrare, insomnie, instabilitate psihica Depresie, suicid, delir, psihoze
 
Tuse, dispnee de efort, faringită Tulburari cardiace
Eruptii cutanate, prurit, inflamatie la locul injectiei Psoriazis, lichen plan,
vitiligo
Anemie, leucopenie, trombocitopenie Epilepsie, neuropa tie,
polimiozită
    • ribavirina – prescrisa numai impreuna cu interferon
Schema de tratament:
  • doza este dependenta de greutatea corporala
    • greutate mai mica de 65 kg – doza este de 800 mg/zi
    • greutate cuprinsa intre 65-85 kg – doza este de 1000 mg/zi
    • greutate mai mare de 85 kg – doza recomandata este de 1200 mg/zi;
  • durata biterapiei depinde de evolutie, in mod normal durand 48 de saptamani. Tratamentul poate continua sau poate fi oprit in functie de raspuns.
Efecte adverse ale tratamentului cu ribavirina:
  • nonsevere: tuse, dispnee de effort, insomnie, eruptie cutanata, prurit;
  • severe: anemie hemolitica, teratogenicitate;

Hepatita C – prevenire

Nu exita vaccin impotriva virusului hepatic C. De vreme ce acest virus hepatic este raspandit in special prin sange, singura metoda de a preveni imbolvanirea este aplicarea unor masuri riguroase de igiena personala si de sanatate, in general:
  • evitarea drogurilor injectabile, a acelor sau a seringilor folosite;
  • evitarea utilizarii de catre mai multe persoane are unor intrumente care ar putea avea sange infectat cu virusul hepatic C pe ele: aparate de ras, periute de dinti etc.;
  • evitarea efectuarii de tatuaje sau piercinguri in locatii dubioase, care nu prezinta incredere.
  • utilizarea corecta a prezervativelor de cate ori facem sex cu un partener instabil;





23 Februarie


Totul despre pubertate



Sfirsitul copilariei si inceputul adolescentei coincide cu aparitia pubertate. Cuvintul provine de la �pubescere", in limba latina a �se acoperi cu par", ilustrind astfel aparitia caracterelor sexuale secundare.

Acest termen este utilizat in mod obisnuit pentru a desemna aparitia capacitatii de procreere datorita modificarilor anatomo-functionale pe care le-a suferit organismul copilului.

La fete, aparitia acesteia este ilustrata de prezenta primului ciclu menstrual si primei menstruatii, la baieti inceputul pubertatii este marcat de emisia de sperma, de obicei in timpul noptii, mai frecvent in cadrul unui vis erotic. Aceasta emisie involuntara de lichid spermatic se numeste polutie. Termenul a fost nefericit ales, avind semnificatia de murdarie si prezentind o rezonanta cu tbtul deosebita dupa utilizarea larga a notiunii de �poluare" a mediului ambiant.

Din aceste motive consideram ca mai corespunzatoare denumirea de �ejaculare onirica".
Virsta aparitiei pubertatii poate varia in limite foarte largi, in functie de diversele regiuni geografice, de modul de viata si mai ales in functj.e e particularitatile individuale ale baietilor si fetelor. Ea este considerate precoce cind apare inainte de 8 ani la fete si 9 1/2 ani la baieti.

Daca in trecut se considera ca pubertatea era mai precoce in zonele geografice cu un climat cald, virsta medie fiind apreciata la 8�10 ani pentru fete si 10�12 ani pentru baieti, si mai tardiva in zonele cu un climat cald  virsta medie  estimindu-se  la  12�13  ani  pentru  fete  si14-15 ani pentru baieti, in momentul de fata se pare ca virsta aparitiei

Pubertatii  tinde sa se apropie in diversele   regiuni   ale   globului,   factorii climatici si rasiali avind o important mai redusa in determinarea acesteia, in  comparatie cu alimentatia, modul de viata, solicitarile de ordine sexual   venite  prin  diversele  modalitati  de informatie  si factori  sociali,economici, care sint primordiali.
Se pare ca virsta aparitiei pubertal tinde sa scada, afectind contingente de virsta mai tinere.

In perioada copilariei, organismul masculin si feminin secreta hormoni estrogeni in cantitati relativ egale. In timpul adolescentei, hipotalamusul si hipofiza stimuleaza procesul de secrete hormonala, ilustrat printr-o secretie crescutS de androgeni in organismul masculin si de estrogeni in eel feminin.

Acesti hormoni actioneaza asupra diverselor tesuturi ale organis-mului, inclusiv asupra creierului, caruia ii favorizeaza probabil maturizarea .

Modificarile hormonale se par a fi corelate cu modificsri concomitente ale comportamentului sexual si afectiv. Marea variabilitate biologica a tipurilor de crestere individuals si a evolutiei pubertare pot avea efecte psihologice importante la adolescent, cind aceste modificari se produc la o data foarte precoce sau tardiva comparativ cu prietenii sau colegii de clasa.

Un exemplu care ilustreaza aceasta variabilitate este faptul ca la adolescentii de sex masculin cu o dezvoltare normala, cresterea testosteronului sanguin, caraoteristica instalarii pubertatii, poate apare precoce incepind de la circa 111/2 ani sau tardiv abia catre 17 1/2 ani .

Intr-o succesiune cronologica, primele semne prepubertare apar dupa cum urmeaza : Intre 9�10 ani se observa o crestere si rotunjire a bazi-nului cu inceperea dezvoltarii glandelor mamare in special a mameloanelor. Intre 10�12 ani dezvoltarea glandelor mamare continua, forma si-nilor devine conicS, totodata incepind sa se dezvolte organele genitale interne si externe. Formatiile labiale se dezvolta, se pigmenteaza, clito-risul poate intra in erectie, glandele lui Bartholin incep sa secrete si incepe, de asemenea, sa se dezvolte vaginul. Intre 11�12 ani apare pilozitatea vulvara si pubiana. Intre 12�18 ani se observa o crestere continua a uterului.

Incepind de la 8 ani se constata o crestere a ovarelor care se intensified intre 11�12 ani, devine maxima intre 13�15 ani si se continua pina la 19 ani. Intre 12�14 ani se observa aparitia pilozitatii axilare si a primei menstruatii (menarha), anuntind inceputul pubertatii.

Ciclurile menstruale la inceput sint neregulate, timp de 6�12 luni fiind anovulatorii. Dupa aceea devin regulate si ovulatorii, la fiecare ciclu eliminindu-se o celula germinala, ovulul.

O modificare a vocii se observa, in general, incepind de la virsta de 15�16 ani.
La baieti, semnele prepubertare se succed dupa cum urmeaza : intre II�12 ani incepe dezvoltarea organelor genitale, cresterea penisului inceputa pe la 11 ani se intensified la 14 ani, atingind maximul la 18�19 ani. Dezvoltarea testiculelor incepe la 11�12 ani, se intensified la 14 ani si atinge maximul la 17�18 ani. Scrotul se mareste in suprafata cutanata, se pigmenteaza si prezinta incretituri, incepind de la 11 ani.

Intre 12�13 ani se observa aparitia pilozitaiii pubiene ; intre 14�15 ani a pilozitatii axilare, a perilor foarte fini pe buza superioara, precum si schimbarea vocii. Aparitia pilozitaiii la nivelul fefei si toracelui continua, de asemenea, intre 16 si 18 ani.
In ultimul an, care precede aparitia pubertatii, se observa o crestere rapida a inaltimii. Cele mai importante eresteri in inaltime se apreciaza intre 10�11 ani, pina la 14 ani la fete si 12�16 ani la baieti. Valoa-3 maxima a inaltimii s-ar putea situa catre virsta de 18 ani la fete si off ani la baieti, ulterior survenind inchiderea eompleta a cartilajelor de stere. Inaintea aparitiei pubertatii, cresterea inaltimii se datoreste alungirii membrelor inferioare, iar dupa aparitia pubertatii cresterii in lunglme a trunchiului.

Cresterea in greutate survine la circa un an dupa cresterea in lungime n general, fetele pina la virsta de 13�14 ani depasesc baietii de aceiasi virsta in inaltime si greutate. Acest decalaj scade in perioada de virsta intre 14�15 ani, pentru ca dupa 16 ani baietii sa depaseasca in inaltime si greutate fetele de aceeasi virsta.

Pentru aprecierea dezvoltarii in inaltime si greutate a copiilor, adolescentilor si adultilor se utilizeaza tabele care indica valorile statistice medii ale inaltimii si greutatii in functie de virsta.

La 10-11 ani incepe secretia hormonilor androgeni testiculari, iar la 15-16 ani se constata o crestere a glandelor anexe genitale, in aceasta perioada aparind si prima eliminare a spermei prin ejaculare spontana (ejaculare onirica sau polutie), care contine spermatozoizi. Astfel debuteaza pubertatea propriu-zisa.

22 Februarie


Despre cancerul de oase




Cancerul osos este o boala mai rar intalnita si este mai frecventa in randul copiilor decat la adulti.

Cancerul osos poate aparea sub
trei forme:
- osteosarcomul - este cel mai des intalnit tip de cancer, care se dezvolta in tesuturi noi si in oasele aflate in dezvoltare
- condrosarcomul - apare in cartilaje; aceasta forma apare mai frecvent in randul adultilor de peste 50 de ani
- sarcomul lui Erwing - forma de cancer ce apare in tesuturile nervoase imature din maduva osoasa
Osteosarcomul si sarcomul lui Erwing sunt forme ce apar mai frecvent in randul copiilor sau adultilor tineri cu varsta cuprinsa intre 10-20 de ani.

Simptome


Durerea este cel mai comun simptom, in special durerea in oasele lungi ale bratelor si picioarelor, desi celulele canceroase se pot localiza in alta parte a oaselor.

Alte simptome posibil si semne specifice cancerului de oase sunt:
- oase slabe, predispuse la fracturare
- inflamarea articulatiilor sau sensibilitate acuta (in cazul tumorilor localizate in sau in vecinatatea articulatiilor)
- oboseala
- febra
- slabire in greutate neintentionata
- anemie

Cauze


Cancerul osos primar este diferit de cel secundar sau metastazic. In cazul celui de-al doilea, metastazic, cancerul este localizat in alta parte dar se raspandeste in toate oasele. Spre exemplu, o persoana cu cancer de prostata poate dezvolta leziuni ale oaselor. Cancerul osos metastazic apare mult mai frevent decat cel primar. Cancerul osos primar nu se refera la cancerul care incepe in maduva osoasa - miezul interior al oaselor ce produc sangele. Formele de cancer de maduva osoasa includ boli ale mielomului multiplu sau leucemie cronica. In unele cazuri, cancerul oso poate avea la baza elemente mostenite, cum sunt spre exemplu sindroamele Li-Fraumeni, Rothmund Thomson, retinoblastul ereditar sau exosteoze multiple.

Radiatiile pot fi ocazional asociate cu cancerul osos. Expunerea la raze X nu fac rau, dar radiatiile in doze mari, cum sunt cele pentru tratarea diferitelor tipuri de cancer, cresc riscul de a dezvolta cancer de oase.

Tratament


Ca si in cazul altor tipuri de cancer, tratamentul difera in functie de tipul, evolutia cancerului osos, incluzand posibilitatea de a se fi raspandit si la plamani sau in alte parti ale corpului.

Metodele de tratament includ:

Interventie chirurgicala

Chirurgia este cea mai frecventa metoda in tratarea cancerului si este eficienta in cazul in care cancerul nu s-a raspandit in alte parti ale corpului, deoarece permite eliminarea tumorii canceroase si a oaselor afectate.

Terapia cu radiatii

Radioterapia cu raze X este cea mai puternica in distrugerea celulelor canceroase, dar poate afecta si celulele sanatoase care se vor recupera in timp. Radioterapia poate fi folosita in acelasi timp cu chemoterapia, o alta metoda de tratament.

Chemoterapia
se foloseste de medicamente pentru a distruge celulele divizate. Dupa chemoterapie celulele sanatoase se vor reface, parul va creste din nou, de exemplu.
Spre deosebire de terapia cu radiatii care trateaza doar partile afectate, chemoterapia trateaza intreg corpul. Scopul ei este acela de a trata celulele care au "scapat" din locul in care cancerul a aparut.





21 Februarie 

 

Afla despre boala Parkinson

Boala Parkinson este o boală degenerativă ce survine în urma distrugerii lente și progresive a neuronilor. Întrucât zona afectată joacă un rol important în controlul mișcărilor, pacienții prezintă gesturi rigide, sacadate și incontrolabile, tremor și instabilitate posturală.
Tulburările legate de boala Parkinson apar cel mai adesea între 50 și 70 ani; vârsta medie de apariție a bolii este de 57 ani. La început, simptomele pot fi confundate cu procesul normal de îmbătrânire, dar pe măsura agravării acestora, diagnosticul devine evident. În momentul manifestării primelor simptome, se crede că între 60% și 80% din celulele din zona de control a activităților motorii sunt deja distruse.
Boala Parkinson are o evoluție progresivă, iar semnele și simptomele se acumulează în timp. Deși această afecțiune este potențial invalidantă, ea evoluează lent astfel încât majoritatea pacienților beneficiază de numeroși ani de viață activă după stabilirea diagnosticului. Mai mult, spre deosebire de alte afecțiuni neurologice grave, boala Parkinson este tratabilă. Tratamentul este medicamentos și chirugical dar poate consta și în implantarea unui dispozitiv pentru stimularea creierului. La scară mondială, boala este diagnosticată la 300 000 persoane în fiecare an. Incidența și prevalența bolii cresc odată cu vârsta. Boala Parkinson afectează 1% din persoanele cu vârsta peste 65 ani. Rareori, boala survine în copilărie sau adolescență. Incidența bolii este de 1,5 ori mai mare la bărbați decât la femei.

Semne și simptome

Cele trei semne cardinale ale bolii Parkinson sunt: tremorul de repaus, rigiditatea și bradikinezia. Dintre acestea, două sunt esențiale pentru stabilirea diagnosticului. Instabilitatea posturală este al patrulea semn cardinal, dar survine tardiv, de obicei după 8 ani de evoluție a bolii.
  • În 70% din cazuri, gesturile ritmice incontrolabile ale mâinilor, capului sau picioarelor constituie primul simptom și se manifestă în special în repaus și în perioadele de stres. Tremorul este diminuat în timpul mișcărilor și dispare în somn, este accentuat de stres și de oboseală. Tremorul devine mai puțin evident pe masura evoluției bolii.
  • Rigiditatea se referă la creșterea rezistenței la mobilizarea pasivă a mușchilor și este mai evidentă la mișcările voluntare ale membrului contralateral.
  • Bradikinezia se referă la lentoarea mișcărilor, dar include și scăderea mișcărilor spontane și scăderea amplitudinii mișcărilor. Bradikinezia este vizibilă prin micrografie (scris de mână mic, ilizibil), hipomimie (diminuarea mișcărilor mimice), clipit rar și hipofonie (voce diminuată).
  • Instabilitatea posturală se referă la tulburările de echilibru și coordonare. Apariția sa este o etapa importantă în evoluția bolii, deoarece instabilitatea posturală este dificil tratabila și este o sursa comună de invaliditate în stadiile avansate ale bolii.
  • Demența survine tardiv în evoluția bolii Parkinson și afectează 15% - 30% din pacienți. Memoria recentă este afectată.
Alte semne sunt:
  • tulburări ale somnului
  • dificultăți la deglutiție
  • sialoree (salivație abundentă)
  • micrografie (scris mic, ilizibil)
  • hipofonie (voce diminuată, monotonă) și dificultăți la articularea cuvintelor
  • incontinență urinară și constipație, datorită alterarii funcției intestinului și vezicii
  • confuzie, pierderea memoriei
  • tulburări ale mersului, cu pași mici, târșâiți; tendința accentuată spre cădere prin pierderea reflexelor posturale
  • pierderea balansului brațelor în timpul mersului
  • hipotensiune ortostatică
  • dermatită seboreică
  • modificări ale personalității

Diagnostic

Diagnosticul este clinic. Boala Parkinson este suspectată la pacienții peste 55 ani, cu tremor de repaus, rigiditate și lentoare a mișcărilor. Diagnosticul este confirmat de prezența semnelor caracteristice: lipsa expresiei faciale, clipit rar, reflexe posturale alterate, tulburări de mers caracteristice (pași mici, lipsa balansului brațelor în timpul mersului).
Istoricul bolii cuprinde întrebări legate de antecedentele de traumatisme craniene, accident vascular cerebral, hidrocefalie, expunerea la toxine și prezența simptomelor sau antecedente de afecțiuni neurologice degenerative.
Diagnosticul diferențial se face cu: boala Alzheimer, tremor esențial, hidrocefalia cu presiune normală, paralizia supranucleară progresivă, demența cu corpi Lewy etc.
Prezenta tremorului în absența altor semne caracteristice indică un stadiu incipient al bolii sau un alt diagnostic. La vârstnici, reducerea mișcărilor spontane sau mersul dificil, cu pași mici pot fi rezultatul depresiei sau a demenței.




 


18  Februarie

Boli cu transmitere sexuala

S-a observat ca in trecut incidenta bolilor cu transmitere sexuala crestea considerabil in perioadele de razboi sau alte conflicte militare majore. Acest lucru a fost pus pe seama migratiei intense a populatiei in acel moment, a educatiei sexuale precare dar si interesului scazut al populatiei active sexual pentru mijloacele de protectie si contraceptie.

In momentul de fata incidenta bolilor cu transmitere sexuala se mentine ridicata, in ciuda progreselor realizate de medicina moderna in diagnosticarea, tratarea si vindecare majoritatii acestor boli. Singura perioada in care s-a inregistrat o diminuare a ratei bolilor transmise sexuala (BTS) a fost intre anii 1950-1960, insa din aceasta perioada continua sa creasca, un varf considerabil fiind atins intre anii 70-80.

O data cu descoperirea virusului HIV si stabilirii faptului ca acesta are transmitere sexuala, incidenta a scazut. Nu simtitor insa, iar acum procentele si statisticile se mentin ingrijoratoare. In urma cu 12 ani, expertii estimau ca peste 1 milion de persoane se infecteaza zilnic cu orice tip de BTS; dintre acestea, peste 60% erau persoane cu varsta sub 25 de ani. Pana in 1999 in lume erau inregistrate 340 de milioane de noi cazuri de sifilis, gonoree, trichomoniaza.

BTS reprezinta o importanta problema de sanatate publica, atat prin repercursiunile asupra individului in sine, cat si asupra societatii si economiei. Prevenirea lor se poate realiza usor, mijloacele de protectie fiind astazi disponibile atat in magazine cat si in farmacii. Prin utilizarea lor, sexul poate redeveni sigur si acest lucru il face o experienta placuta pentru ambii parteneri. Metodele de protectie sunt eficiente in prevenirea contracararii BTS, insa singura cale 100% sigura este abstinenta.

Cum o astfel de masura este dificil de urmat, specialistii au imaginat o gama larga de alte metode mult mai practice, care se bazeaza in principal pe evitarea contactului direct cu fluide sau cu zone ale corpului prin care se pot transfera microbi sau paraziti.
In continuare sunt prezentate o serie de BTS care afecteaza in principal femeile sau barbatii si boli care afecteaza ambele sexe in mod egal.

 

Cele mai frecvente BTS la femei

Datorita particularitatilor anatomice, atat infectiile genitale cat si cele urinare sunt mai frecvente in cazul femeilor. In mod normal, pH-ul acid al vaginului impiedica proliferarea bacteriilor si actioneaza ca o importanta bariera in calea raspandirii infectiilor. Exista insa posibilitatea ca aceasta bariera sa fie depasita in momentul in care apar diverse modificari ale comportamentului individual si ale mediului extern. In astfel de conditii vaginul poate fi colonizat cu bacterii de pe tegumentele vecine, avand provenienta enterica sau cu germeni care deja populau regiunea, dar nu aveau conditii prielnice pentru dezvoltare, inmultire si infectare. Cel mai frecvent aceste modificari apar in perioadele de stres marcat, de raceli, gripe, cand organismul este imunodeprimat sau incearca sa faca fata altor infectii, dupa administrarea prelungita de antibiotice cu spectru larg sau in timpul sarcinii. De cele mai multe ori BTS se transmit prin mici leziuni ale mucoasei sau prin diverse fluide patologice de provenienta vaginala.
De retinut!

Specialistii recomanda tuturor femeilor care observa scurgeri neobisnuite ca aspect, culoare sau miros, orice fel de durere cu localizare in zona genitala, sa se prezinte cat mai repede la medic. Infectiile genitale pot fi initial localizate la acest nivel, insa se pot extinde foarte rapid in restul cavitatii pelvine, determinand aparitia unor probleme grave de sanatate, ce pot avea repercusiuni pe termen lung, cum ar fi dispareunia sau chiar infertilitatea. Daca pacienta este insarcinata, o BTS poate avea consecinte dramatice asupra dezvoltarii fatului (exista cazuri de pierderea a sarcinii ca urmare a unei infectii ignorate si netratate).

Cistite si uretrite recurente

Uretritele reprezinta infectii, de obicei bacteriene, ale uretrei. Uretra este segmentul anatomic prin care urina este eliminata din vezica urinara in exterior, fiind portiunea terminala a aparatului urinar. Datorita pozitiei sale, proximitatii fata de vagin si anus si lungimii foarte scurte (aproximativ 4 cm), uretrita este o patologie frecvent intalnita la femei. In general, cauzele sunt clasificate ca fiind gonococice si non-gonococice (sau uretrite nespecifice). Aceasta clasificare subliniaza prevalenta foarte mare a infectiilor de cauza gonococica. Cistita este termenul care descrie inflamatia vezicii urinare. Ea poate sa apara in continuarea uretritei, prin ascensiunea germenilor si popularea vezicii urinare, sau se poate datora unor cauze neinfectioase (traumatisme, litiaze renale).
Simptomatologia uretritei si cistitei este adesea comuna si consta in mictiuni frecvente, adesea dureroase sau insotite de usturimi (polakidisurie). Cantitatea de urina eliminata variaza foarte mult, in unele cazuri fiind foarte redusa. De asemenea, pacientele pot observa o scurgere vaginala albicioasa sau galbuie. Aceasta este insa inconstanta. De aceea se considera ca disuria ramane principala acuza a pacientelor cu astfel de inflamatii.
Uretrita gonococica este cauzata, asa cum ii sugereaza si numele, de Neisseria Gonorrhoeae. Bacteria determina infectia uretrei si una din cele mai frecvente BTS. Pacientele pot fi asimptomatice (uneori chiar si o viata intreaga) insa majoritatea dezvolta semne si simptome sugestive la 10-20 de zile post contaminare. Acestea includ disurie, scurgeri vaginale, sangerari in afara perioadelor menstruale (metroragie) sau dupa actul sexual. Aceasta infectie se transmite prin sex vaginal, oral sau anal neprotejat. Femeile au 50% sanse de a se infecta de la un barbat purtator, in timp ce doar 20% din barbati dezvolta infectia dupa sex cu o femeie cu uretrita gonococica.

Uretrita nongonococica poate recunoaste ca agent etiologic diverse microorganisme, printre care:
- Escherichia coli: infectia cu E. coli poate sa apara la femei in special dupa primul act sexual (motiv pentru care a fost numita si „cistita lunii de miere”). Se datoreaza vehicularii bacteriilor din regiunea perineala spre cea genitala si ca urmare a acestei deplasari pot sa apara si infectii uretrale. Germenele are fimbrii si pili cu care se poate atasa de epiteliul uretrei si cu care poate ascensiona, ajungand astfel in vezica urinara si chiar mai sus. O alta categorie de femei predispuse acestei etiologii este reprezentata de femeile la menopauza.
- Chlamydia trachomatis - reprezinta cea mai frecventa cauza pentru aparitia uretritei nongonococice. Infectia cu Chlamydia este periculoasa atat prin prisma simptomatologiei imediate, dar si a complicatiilor care pot sa apara daca este lasata netratata. Cele mai frecvente complicatii sunt inflamatiile regiunii pelvine, ale cervixului (cervicita) si chiar sterilitatea. Daca infectia apare la femeile insarcinate, copilul se va naste cu grave probleme oftalmologice si cu infectii pulmonare.
- Mycoplasma homini si genitalium, Ureaplasma urealyticum, Herpes simplex sunt doar cativa din germenii care pot fi de asemenea incriminati in aparitia uretritelor nongonococice.
Tratamentul acestor boli este adesea simplu, urmand o schema de antibioticoterapie pe baza de tetraciclina sau alte medicamente, in functie de sensibilitatea germenului implicat, astfel: clotrimazol sau metronidazol pentru Trichomonas, doxiciclina pentru Chlamydia, nitrofurantoin si cotrimoxazol pentru infectiile pluribacteriene. Tratamentul se aplica ambilor parteneri, indiferent daca manifesta sau nu simptome specifice infectiei si este sustinut prin masuri corecte de igiena intima si a regiunii perineale. Orice activitate sexuala ar trebui sistata pana la remiterea semnelor si simptomelor.

Vulvo-vaginite si trichomoniazele

Trichomoniaza reprezinta o BTS ce apare mai frecvent la femei, acestea putandu-se infecta in special in momentul in care se modifica pH-ul vaginal (cand din acid devine bazic), favorizand astfel dezvoltarea acestui parazit. Boala se manifesta in principal prin prurit genital, senzatie permanenta de usturime, acompaniata de o scurgere avand caracter semivascos, culoare galben-verzuie si miros urat. In cazul in care femeia este insarcinata in momentul infectarii, exista riscul de nastere prematura, iar copilul poate fi subponderal si va asocia un risc de mortalitate si morbiditate semnificativ mai mare (in special infectii cu virusul HIV). S-a observat ca femeile cu astfel de infectii netratate au un risc crescut de a dezvolta cancer cervical. In cazul barbatilor, infectia poate trece asimptomatica sau poate determina doar aparitia unei scurgeri uretrale usoare. Astfel, barbatii sunt considerati in general purtatorii infectiei si cei care transmit mai departe protozoarul. Utilizarea prezervativului protejeaza insa transmiterea acestei boli.
Tratamentul recomandat se adreseaza ambilor sau tuturor partenerilor si se bazeaza pe antibiotice precum metronidazol si tinidazol.

Candidoza

Candida este un fung (o ciuperca) prezenta in mod normal in flora vaginala, aflata in echilibru cu mediul local si care in conditii obisnuite nu determina aparitia unei patologii anume. In cazul in care flora vaginala se modifica (de exemplu prin utilizarea irationala a antibioticelor cu spectru larg), acest microorganism poate deveni patogen. Exista femei care prezinta o predispozitie la aparitia candidozei - mai ales cele obeze, suferinde de diabet sau cele insarcinate.
Simptomatologia candidozei, departe de a fi specifica acestei BTS, include: prurit intens, dureri si arsuri, iritatii ale vulvei, vaginului si o scurgere albicioasa. Barbatii cu candidoza sunt doar foarte rar simptomatici. In general cei afectati acuza prurit si usturime la urinat, capul penisului prezentand la inspectie numeroase zone eritematoase (rosiatice). Desi destul de rar, barbatii pot remarca o scurgere albicioasa exprimata prin uretra. Exista riscul ca daca este lasata netratata, candidoza sa apara mai tarziu intr-o forma mult mai grava si mai greu de tratat.
Se pare ca 10% din totalitatea candidozelor au transmitere sexuala, de aceea tratamentul trebuie adresat ambilor parteneri. Cel mai frecvent tratamentul se face cu antimicotice cu efect local: clotrimazol, nistatina, fluconazol sau ketoconazol, iar rezultatele pot fi foarte spectaculoase. De exemplu, o doza de fluconazol este eficienta in tratament in peste 90% din cazuri. Nistatinul poate fi administrat oral sau sub forma supozitoarelor vaginale. Alte recomandari menite sa grabeasca vindecarea sunt: reducerea consumului de zahar si carbohidrati in general, pentru a favoriza refacerea florei vaginale normale, precum si mentinerea unei igiene corespunzatoare a zonei interesate (spalarea de minim 2 ori pe zi a zonei vulvo-vaginale, in principal cu apa, dar fara sapun, deoarece acesta afecteaza pH-ul natural al regiunii).




Cele mai frecvente BTS ale barbatilor

Uretrite nespecifice

Uretritele nongonococice afecteaza si femeile si barbatii in egala masura. Microorganismele cel mai frecvent implicate la barbati sunt Chlamydia trachomatis si Ureaplasma urealyticum. Simptomatologia este dominata de disurie (mictiuni dureroase) si de scurgeri uretrale, insa pot fi prezente ca facand parte din tabloul clinic si: hematurie, urina tulbure, febra si stare generala alterata (ca semne generale ale infectiei). Recurenta semnelor si simptomelor este frecventa dupa actul sexual. Uretrita nongonococica este un tip de infectie mult mai greu de tratat, insa exista posibilitatea ca aceasta sa raspunda favorabil la modificarea stilului de viata. Dificultatea in tratarea ei rezida in etiologia multibacteriana pentru care, cel putin in stadiile initiale ale terapiei, trebuie instituita antibioticoterapia cu spectru larg. In ciuda faptului ca 9 din 10 barbati infectati cu Chlamydia prezinta unul sau mai multe simptome ale infectiei, majoritatea aleg sa le treaca cu vederea. Netratata, uretrita poate evolua, determinand aparitia unor complicatii precum epididimita sau chiar infertilitatea. Daca ramane netratata, infectia va fi transmisa mai departe partenerelor sexuale ale barbatului respectiv, in cazul sexului neprotejat. Clasificata ca fiind o boala cu transmitere sexuala, uretrita nongonococica necesita tratamentul tuturor partenerilor sexuali pentru a fi vindecata.

Gonoreea

Infectia cu Neisseria gonorrhoeae se manifesta la barbati prin dureri la mictiune si prin aparitia unei scurgeri vascoase, abundente, exprimate uretral. La examinarea penisului se constata o inrosire difuza a meatului urinar extern. Gonoreea poate sa evolueze si sa determine in continuarea procesului patogen inflamatia vezicii urinare si a prostatei, dar si a epididimului sau testiculelor (clinic se manifesta prin dureri si tumefactie localizate la nivelul scrotului). Exista posibilitatea aparitie unor complicatii oftalmologice in cazul in care infectia nu este tratata. Complicatiile pe termen lung includ aparitia stricturilor uretrale, a artritei septice (cu localizare in special la nivelul articulatiei degetelor, radiocubitocarpiene, gleznei). In cazul sexului anal neprotejat, infectia se poate localiza ano-rectal, iar in aceste situatii simptomele apar mult mai rapid, inca din stadiile initiale ale procesului patogen, iar tratamentul va fi instituit imediat.

Trichomoniaza si candidoza

Candida albicans si Trichomonas vaginalis determina foarte rar infectii simptomatice la barbati. Doar ocazional Trichomonas este raspunzatoare de aparitia unei uretrite usoare, iar Candida de prurit si durere peniana. Totusi, chiar si in absenta simptomatologiei, in cazul in care infectia este prezenta (acest lucru fiind demonstrat prin investigatii paraclinice si teste de laborator), barbatul trebuie tratat alaturi de partenera sa.






BOLILE ADOLESCENTILOR


Cele mai obisnuite boli si probleme de sanatate ce pot aparea in adolescenta sunt: boli cu transmitere sexuala, tulburari de nutritie - anorexie, bulimie, obezitate, tulburari menstruale - amenoree, dismenoree, hemoragiile uterine disfunctionale, acnee, anumile afectiuni psihice - tulburari de personalitate, tulburari de anxietate, depresie asociata cu suicid, tulburare bipolara si anumite tipuri de schizofrenie, intarzierea pubertatii.

Adolescenta este o perioada caracterizata de experimentarea mai multor tipuri de comportamente cu risc - consum de stupefiante, activitate sexuala neprotejata, violenta, etc. Alcoolul reprezinta o mare tentatie pentru adolescenti, iar abuzul de alcool la tineri este de obicei asociat cu sexul neprotejat, sarcina nedorita, accidente si condus sub influenta alcoolului, comportament violent, activitate infractionala. In pofida campaniilor de decurajare, tutunul continua sa fie un obicei foarte popular printre adolescenti si sa fie considerat un "rau inofensiv", in special in comparatie cu substantele narcotice de risc crescut. La aceasta varsta necesitatea integrarii si acceptarii intr-un grup de prieteni poate produce presiuni asupra tanarului, rezultatul fiind adoptarea acestor comportamente cu risc pentru sanatate.

Adolescentii au in general probleme cu acceptarea propriului corp, ceea ce poate duce la aparitia unor probleme: tulburari alimentare - infometare sau diete severe, probleme psihice - depresie, obezitate asociata cu sedentarism, utilizarea substantelor anabolizante, etc. Schimbarile prin care tinerii trec in aceasta perioada afecteaza de multe ori in mod negativ psihicul, suicidul reprezentand un risc crescut pentru adolescenti. S-a constatat ca baietii adolescenti sunt mai predispusi decat fetele la consum de alcool, tutun, droguri, precum si la comportament suicidal.

Pentru o viata sanatoasa, adolescentilor le este recomandat sa duca o viata activa, sa manance sanatos in fiecare zi - legume, fructe, cereale integrale, carne slaba, lactate cu continut redus de grasime, sa manance incet, sa consume cat mai putine dulciuri si grasimi si sa manance doar atunci cand le este foame. Cercetarile arata ca tinerii care beneficiaza de sprijinul moral al familiei si prietenilor reusesc sa treaca mai bine peste toate provocarile adolescentei.


 OBEZITATEA= reprezinta o problema de sanatate publica care afecteaza tot mai multe tari dezvoltate sau in curs de dezvoltare. Incidenta in crestere are caracteristici de pandemie si necesita atentie speciala urgenta datorita potentialei mortalitati si morbiditati asociate.

Obezitatea se caracterizeaza printro depozitare in exces a grasimii corporale. 


 
 ANOREXIE = este o tulburare psihiatrica caracterizata prin refuzul de a mentine o greutate minima  normala, deseori cu consecinte fiziologice severe. Pacientii au o imagine deformata asupra corpului lor, precum si o frica intensa de luare in greutate, in ciuda faptului ca prezinta o insuficienta ponderala severa.



    ACNEE =este o boala comuna, partial determinata genetic, observata mai ales in perioada pubertara, dar si la adult.Este o afectiune polimorfa in care coexista leziuni retentionale si inflamatorii adeseori pe fond de piele seboreica.
Tratamentul acneei trebuie sa tina seama de tipul acneei: retentionala, inflamatorie sau mixta, de intensitatea si gravitatea sa, de eventualii factori declansatori sau de asocierea cu alte afectiuni.La debutul bolii leziunile retentionale sunt reduse, tabloul clinic poate fi nesemnificativ dar tratamentul este uneori dificil.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu