Octavian Goga

Octavian Goga: Oltul

            Considerată capodoperă a creaţiei în versuri a lui Goga, poezia Oltul reflectă sinteza universului artistic al acestui poet, capacitatea artistică plenară a cântăreţului "pătimirii noastre". În această poezie se realizează o adevărată osmoză între om şi natură, natura fiind structural integrată în viaţa oamenilor din Ardeal, participînd direct la existenţa istorică a poporului asuprit în acele vremuri în Transilvania. Poezia a apărut mai întâi în revista "Luceafărul", la Budapesta. Este foarte semnificativă mărturisirea făcută de Goga în "Fragmente autobiografice", în care spune că poezia a fost scrisă înainte de a fi văzut vreodată râul Olt. Mai târziu, peste câţiva ani, trecînd munţii şi stînd o lună la Călimăneşti, unde îşi pregătea volumul "Ne cheamă pământul", poetul afirmă că vede pentru întâia oară Oltul: "În iarna aceea amsimţit că e un trecut românesc, care mai vorbeşte de poveştile lui şi că sunt realmente în faţa tainei de familie, a misterului de leagăn al acestui popor. Atunci am verificat această poezie, silabă cu silabă, atunci vă pot spune că mi s-a părut că am înţeles-o mai tare şi că simţeam că vine de foarte departe".

            Metaforic, Oltul semnifică fiinţa noastră naţională, vechimea ei, câmpia îmbrăţişată de ape, tăinuita jale, cântec şi dor; erou mitic, cu potenţe uriaşe izvorâte din amară durere, din lacrimi, nădejde şi deznădejde, Oltul e solidar cu cei asupriţi. Legătura această, statornică, durabilă, profund umană, este afectivă.

            Oltul apare în chip simbolic, ca un Făt Frumos din poveste, a cărui soartă, din vechime, este înfăţişată insolubil cu aceea a românilor din Transilvania. Trecutul Oltului, împletit cu istoria poporului român, aminteşte de vremurile de demult "mai mari la suflet", când, "un moşneag" de azi era "haiduc şi urla tăriilor amarul unei mânii înfricoşate". Oltul a fost martorul luptei sociale şi naţionale a maselor populare româneşti asuprite. "Visul neîmplinit", al unităţii naţionale, transmis din generaţie în generaţie, este mai pregnant formulat în Oltul decât în celelalte poezii. Oltul devine un simbol al acestor aspiraţii, este purtătorul milenar al setei pentru o existenţă mai dreaptă a ardelenilor Aducînd, în "cetăţuia lui de apă", "comoara lacrimilor noastre", "cântecele noastre toate", Oltul ascunde: "Durerea unui neam ce-aşteaptă / Demult o dreaptă  sărbăroare".

            Părtaş al luptelor pentru dreptate, Oltul i-a însoţit adeseori pe răsculaţi întocmai ca un haiduc: "Tu, frate plânsetelor noastre, / Şi răzvrătirii noastre, frate, / Urlai tăriilor amarul / Mâniei tale-nfricoşate". Oltul poartă în inda-i "gânditoare" o viziune sacră din partea "tovarăşilor lui buni", "de  a-i răzbuna", dacă s-ar "prăpădi" cu toţii", ducîndu-i în altă ţară: "Să verşi păgân potop de apă / Pe serul holdelor de aur; / Să piară glia care poartă / Înstrăinatul nost' tezaur; /ţărâna trupurilor noastre / S-o scurui de unde ne-ngroapă / Şi să-ţi aduni apele toate- / Să ne mutăm în altă ţară!".

            Poezia este gândită în perpectiva antitezei dintre măteţia acelor vremi glorioase din care n-au mai rămas decât unele frământuri, pe de o parte, şi prezentul îngenunchiat, pe de altă parte: "Neputiincioşi pari şi tu aztăzi- / Te-a-ncins cu lanţuri împăratul / Cu unda ta strivită, gemen / Şi noi, tovarăşii tăi buni". Fiind concepută ca un dialog între poet şi Olt, în poezie nu apare însă decât alocuţiunea poetului, care se manifestă de fapt ca un vorbitor anonim, identificat cu poporul însuşi. Întreaga creaţie este structurată pe existenţa celor doi poli poetici, Oltul şi noi, în jurul cărora gravitează toată atmosfera poeziei, precum şi mijloacele ei de expresie mai semnificative. Poetul, poporul şi fluviul se confundă, de veacuri, cu existenţa şi destinul lor, în aceeaşi zonă etică şi condiţii istorice comune. În poezie, Oltul este prezentat în patru ipostaze diferite, fiind invocat prin vocative — "Bătrânul Olt", "Oltule"; prin apelative ce înlucuiesc numele propriu — "moşnege" —, "frăţâne"; prin pronumele personal la persoana a II-a singular — "tu", precum şi printr-o apoziţie dezvoltată — "Drumeţ bătut de gânduri multe". Invocaţia insistentă a Oltului naşte imaginea unei fiiţe puternice, dominante, de la care poporul întreg aşteaptă izbăvirea din robia socială şi politică atât de apăsătoare şi veche. Forţa de nebiruit a Oltului este sugerată şi de unele expresii, ca "grumaz de apă, cetătuia ta de ape, sânul tău, păgân potop de ape etc. Unele verbe, care denumesc acţiunile Oltului, consolidează imaginea atotputerniciei lui, dezvăluind forţa de cuprindere a fluviului: "îmbrăţişîndu-ne câmpia, în cetăţuia ta de ape… dorm cântecele noastre, fierbe tăinuita jale, duce unda-ţi… durerea unui neam". Tăria fluviului mai este exprimată şi prin verbele: "urlai", strigarea ta, "frângeai", zâgazul "să verşi" potop.

            Personificarea Oltului conferă fluviului atribute umane, înfăţişindu-l mai intim, mai prietenos. În această ipostază, Oltul este denumit: haiduc, moşneag, frate plânsetelor noastre, răzvrătirii noastre frate, strigarea ta de tată, frăţine, toate aceste apelative sugerând ideea "relaţiilor de familie" între poet şi fluviu, relaţiile "de sânge" care circulau prin trupurile amândoura.

            Ca şi în alte poezii, Goga foloseşte un limbaj metaforic abundent, care măreşte considerabil forţa evocatoare a imaginilor. Astfel, poetul se exprimă "Mărită fie dimineaţa / Ce-a săvârşit a noastră nuntă? / — Bătrîne Olt, cu buza arsă / Îţi sărutăm unda căruntă "; "În cetăţuia ta de apă"; "A visurilor sfărimate", "Tu împleteşti în curcubeie / Comoara lacrimilor noastre" etc.

            Unitatea de destin a românilor şi a Oltului, învederată îndeosebi prin "nunta", care devine simbolul central al poemului, un fel de mit al legăturilor străvechi între pământ şi neamul românesc, jalea profundă, care este infuzată întregii poezii, şi mitul nunţii conferă versurilor adâncimi insondabile.

            Într-un fel, pe această linie tematică, O. Goga face trecerea de la poezia romantică a lui Eminescu la poezia "misterului" a lui L. Blaga.

ÓCopyright www.ReferateOnline.com Cel mai complet site cu referate

O. Goga Rugăciune

            Volumul „Poezii" din 1905, care se deschide cu poezia Rugăciune, este o evocare lirică a satului transilvănean. Satul lui O. Goga, robit de veacuri, tînjeste după libertate socială şi demnitate natională. Poetul dă glas pătimirii unui neam îmbătrînit într-o expresie dureroasă, părăsit de doruri si răzvrătiri neîmplinite; vestind credinţa in alte vremuri, de infricoşate izbăvite.

            Mulţi dintre  poeţii noştri şi-au sintetizat, în una sau mai multe poezii, cele mai preţioase din concepţiile lor despre artă şi rolul ei în societate. În mod demonstrativ, Goga publică şi el în fruntea primului său volum de versuri, care cuprind de astfel piesele de rezistenţă ale creatiei sale, un vibrant manifest literar ce defineste cu pregnanţă caracterul propriei inspiratii. Întelesul îl deducem din modalitatea compunerii metaforice a versurilor, sintetizat in tilul poeziei. Titlul poeziei, cuvântul rugăciune, implică sensul de împlorare, de rugă fierbinte, stăruitoare, izvorâtă dintr-un suflet răscolit de durere, dintr-o deznădejde care cere linişte. Sensul acesta se descoperă chiar din prima strofă când poetul deprimat, dezorientat, obosit şi având senzatia de gol psihic rosteşte invocaţia poetică care impresionează prin gestul de umilintă ce insoţeşte ruga: „Eu cad neputicios, stăpâne, / În fata strălucirii tale, / Eu în genunchi spre tine caut: / Părinte: - orînduie- mi cărarea".

            Cauza zbuciumului sufletesc, pentru care cere îndurare poetul, o aflăm din strofele următoare: Coplesit de doruri, de ispite si de patimi - care sunt ale omului - , strigătul de durere al umilitilor vietii „cu umeri gârbovi de povară", îi mustră constiinta. În numele acestora ar vrea poetul să înteleagă taina lumii, farmecul vieţii, ce-nsemnă dragoste şi ură, cântec şi lumină.

            Poet cetăţean, temperament impetuos, Goga respinge poezia frământărilor mărunte, sterile, opunîndu-i „Cântarea pătimirii noastre", a colectivităţii din care face parte. Dorind să se smulgă din haosul ispitelor intime, care-i tulbură „izvorul din care sufletul s-adapă" , cere să i se îndrepte văzul „în veci spre cei rămasi în urmă". Braţul lui să fie înarmat cu „tăria urii şi-a iubirii", Să-şi alunge patimile personale, iar „de durerea astor inimi / învaţă-mă pe mine-a plânge". Poetul îşi asumă responsabilitatea unei arte în care să plângă nu rostul lui, ci jalea unei lumi, durerea mulţimilor, a celor care „gem umiliti în umbră"; poezia are „glas"; în glasul ei să cânte, cu rezonanţe grave, rostul neîmplinit al lumii, răzvrătirea robilor din veacuri.Numai astfel poezia poate fi „cântarea pătimirii noastre".

            După un evident crescendo al sentimentului său de totală dăruire, momentul suprem se defineşte în finalul poeziei: „în suflet seamănă-mi furtună, / Să-l simt în matcă-i cum se zbate, / Cum tot amarul se revarsă / Pe strunele înfiorate; / şi cum sub bolta lui aprinsă, / În smalţ de fulgere albastre. / încheagă-şi glasul de aramă: / Cântarea pătimirii noastre."

            Acest crez literar devine realitate artistică în volumul Poezii si în multe productii din volumele următoare. Construit pe o amplă invocaţie, discursul poetic se organizează potrivit cu simtămintele poetului.

            Lexicul este evocator, desprins parcă din tezaurul cărtilor bătrînesti, într-un context voit popular, cu termeni biblici, uşor arhaici. Forţa expresivă a limbajului poetic, cu totul particular in poezia românească, rezultă din încărcătura metaforică inedită, răscolitoare, a unitatilor lexicale mai vechi, desprinse din vorbirea obisnuită (istovit, cale, neputincios, orînduie-mi cărarea, ispite, se adapă, povata, taina, rădeste, zvonul, rostul, ostenite, ursitei, truda, doruri, leacuri).

            Alături de determinări  ca prăpăstii, fulgere, patimile, viforul, furtună, strunele, smalt, glasul de aramă, sau alături de verbele: se desfac, cad, să-mi tulbure, sădeste, dă-mi, alungă, fringe, a plânge, să plângă, gem, se zbate, se revarsă, aceste epitete potenţează tonalitatea fundamentală a poeziei, profund răscolitoare.

            Poetul foloseste si numeroase metafore-simbol: „În drum mi se desfac prăpastii / şi-n negură se-mbracă zarea; / Dă-mi viforul în care urlă ; Si gem robiile de veacuri; / In suflet seamănă-mi furtună / Să-l simt în matca-i cum se zbate / Cum tot amarul se revarsă / Pe strunele înfiorate".

            Toate laolaltă: cuvinte străvechi, pline de semnificatie , epitete care  creează stări de profundă afectivitate, metafore cu adînci rezonante si forta semnibilizitoare, în deplină consonantă cu ideile si năzuintele poetului fac din Rugăciune cel mai vibrant manifest literar cunoscut în poezia românească.

ÓCopyright www.ReferateOnline.com Cel mai complet site cu referate

   O.  Goga: Noi

         Pe un ton de doină de jale, de jeluire sfâşietoare şi calmă, stăpânită, Goga  dă expresie, în poezia Noi , unei dureri  nemăsurate de care este cuprins Ardealul  în vechile condiţii  istorico-sociale. Căci  pe cerul acestor ţinuturi, "bătrânul soare", era atunci mai aprins, întrucât  " Nu pentru noi răsare".

          Titlul e simbolic: cuvântul semnifică nu numai fiinţa noastră naţională, ci însăşi ţara, spaţiul ei geografic şi etnic. La noi  este locul de baştină,cu "codri verzi de brad", câmpuri de mătase, cu plaiuri scăldate în soare , cu flori şi cântec de horă. La noi  e pământul străbun. Sunt Crişurile şi Oltul, în apele cărora  e glas de durere. Om şi ţară suntem noi, iar poetul, conştiinţa  şi inima îndurerată a ţării.

              Versurile, aluzive prin tâlcul cuvintelor simbolice, condensează în ele şi  nostalgii, şi doruri nespuse, suferinţă şi nelinişti. Farmecul straniu, răscolitor al poeziei rezultă din simplitatea lexicului evocator, de  provenienţă populară, cu valoarea unor concepte de jale, suferinţă, patimi, cărora li se alătură altele , ce denumesc ţara.Natura e socială în poezia lui Goga. Umanizată în poezia Noi, ea personifică suferinţa, ca în doina de jale; proiecţia ei este simbolică. Relaţia  deintre ţară şi om, realizată prin juxtapunerea stărilor sufleteşti cu elementele care definesc spaţiul geografic şi etnic al ţării, capătă rezonanţele grave ale sentimentului de jale al unor tulburătoare nelinişti.

                  Durerea unui neam, străin în propria-i ţară, vibrează în petalele florilor,  în desişul codrilor, în apele Mureşului şi ale Crişurilor. Jalea unui  întreg popor obidit este povestită de codri seculari, este purtată din hotar în hotar, de Mureş şi de " tustrele Crişuri". Natura plânge împreună cu oamenii: nevestele ,părinţii, feciorii. Însuşi bătrânul Olt e " împletit " din lacrimile vărsate secole de-a rândul. Motivul acestei lamentaţii generale este "visul neîmplinit "," copil al suferinţii ", nutrit de milenii de poporul asuprit, este visul eliberării naţionale şi sociale de a cărui jale  "ne-au răposat/Şi moşii şi părinţii" .

                 Poezia este scrisă într-un limbaj aluziv, cu aspect conspirativ, misterios. Prevestirea unei "zile

măreţe " nu putea fi făcută în acele împrejurări, în mod direct, ci prin intermediul unei  abundenţe metaforice pline de subînţelesuri. "La noi sunt codri verzi de brad/Şi câmpuri de mătasă/La noi atâţia fluturi sunt,/Şi atâta jale-n casă.../Doar roua de pe trandafiri/ E lacrimi de-ale noastre.../Avem un vis neîmplinit /copil al suferinţii../ Deşertăciunea unui vis/Noi o stropim cu lacrimi ".

                 Expresia unei revolte împotriva asupririi naţionale şi sociale a românilor din Ardeal, devine în poezia  Noi  o artă superioară, care poartă nota autenticităţii şi  originalităţii liricii  lui Goga în general.Poetul utilizează frecvent  conceptele: suferinţă, lacrimi, jale, patimi, pe care le asociază, în evocatoare imagini picturale, cu elemente ale naturii: câmpuri de mătasă, privighetori, tustrele Crişuri, Oltul, Mureşul. Fiinţa poetului se contopeşte cu aceea a poporului său, înlocuind pe "eu" cu "noi", ceea ce conferă poeziei o notă de simplitate, şi totodată un mare rafinament artistic. Sentimentul de jale este accentuat în poezie şi prin anaforicul "la noi",  de trei ori în strofa întâia, de alte două ori în următoarele două strofe, precum şi de epiforicul "plâng", de trei ori în strofa a treia. Versul final: " Deşertăciunea  unui vis/ Noi o stropim cu lacrimi", încheie potenţând tonul general al poeziei Noi.

                Atmosfera de profundă tristeţe din poezie este accentuată şi prin numeroase personificări, acestea devenind impresionante, pentru că sunt făcute în maniera doinei de jale: codrii "povestesc de jale", şi jale "duc Mureşul şi Crişurile", cântecele "plâng"', hora "e mai domolită", codrii "îşi înfioară sânul", Oltul bătrân este "împletit cu lacrimi".

                   Cele cinci strofe alcătuite din câte opt versuri, iambice, sunt constituite în realitate, din câte patru versuri lungi, cu cezură, rimate independent(La noi..).În organizarea strofelor, poetul a evitat însă versul lung, cu cezură, nefolosit în poezia populară întrucât poezia Noi are caracterul unei doine şi a unei litanii totodată. Impresia de doină  de jale este sporită şi prin faptul că poetul recurge la predicate  exprimate la timpul prezent, la prezentul continuu, întărit prin unele gerunzii modale: gemând, plângând, îmbrăţişând. 

                    Lexicul poetic, procedeele şi mijoacele artistice, structura versurilor asocierilor de cuvinte etc. creează, în ansamblu , atmosfera de doină şi de litanie a poeziei, intitulată  atât de sugestiv "Noi".

ÓCopyright www.ReferateOnline.com Cel mai complet site cu referate

Octavian Goga – Universul poetic

Opera sa este o monografie lirica a satului, a "patimirii noastre", a istoriei vitrege a neamului sau de plugari din Transilvania.

Activitatea lui Goga se desfasoara intr-o vreme in care romanii transilvaneni gemeau sub dubla exploatare nationala si sociala, de unde intelegerea realista a misiunii artei si poetului.

Temperamental, poetul este un revoltat, profet, tribun, cetatean, considera ca: "scriitorul trebuie sa fie un luptator". Dintr-o asemenea convingere s-a nascut creatia cu caracter de profesiune de credinta, recomandandu-l pe autor ca interpret al nazuintei poporului roman din Transilvania, dar si vestitor al sfarsitului vremurilor vitrege.

Natura este sociala in poezia lui Goga. Umanizata (de exemplu "Noi") ea personifica suferinta, ca in doina de jale; proiectia ei este simbolica. Relatia dintre tara si om, realizata prin juxtapunerea starilor sufletesti cu elemente care definesc spatiul geografic si etnic al tarii, capata rezonantele grave ale sentimentului de jale al unor tulburatoare nelinisti.

Taranii lui Goga nu au nume. Fiecare insa este parte a aceluiasi destin istoric si individualizeaza, in tablouri si scene memorabile, fiinta neamului sau oropsit.

In limbajul poetic se gasesc multi termeni de provenienta religioasa, cu sens metaforic si functie pur estetica.

ÓCopyright www.ReferateOnline.com Cel mai complet site cu referate