Ion Luca Caragiale

ü      Rezumatul schiţei “Vizită…”, de I.L. Caragiale.

Vizită…

- rezumat -                                                               

                                                                                                de I. L. Caragiale

I.L. Caragiale este cel mai mare dramaturg român. El s-a impus în literatura română şi prin umorul său deosebit. Armele cu care Caragiale critică defectele oamenilor sunt ironia şi umorul. Izvorul umorului lui Caragiale stă la baza contrastului dintre ceea ce vor să pară personajele sale, şi ceea ce sunt ele în realitate.

În  schiţa “Vizită…” este surprins naratorul în vizită la madam Popescu, într-o zi de Sf. Ion, ca să o felicite pentru onomastica fiului său, Ionel Popescu. Dar ca să nu meargă cu mâna goală, acesta îi duce băiatului o minge. Atât madam Popescu, cât şi fiul acesteia, Ionel Popescu, se bucură de cadoul primit.

După formalităţile de rigoare, aceştia ajung să vorbească despre educaţia băiatului, foarte importantă pentru doamna Maria Popescu.

În timp ce aceştia povestesc, dintr-o cameră alăturată, se aude o voce răguşită, care îi cere ajutor doamnei Popescu, strigând că Ionel este neastâmpărat, şi că răstoarnă maşina de cafea. Coniţa îi sare în ajutor slujnicei, luându-l pe băiat de-acolo, dar Ionel ia nişte tobe şi trâmbiţe şi începe să facă zgomot până intervine musafirul, spunându-i că nu aşa se poartă un cavaler de roşiori.

După un moment de linişte, Ionel începe să atace tot ce-i stă în cale, inclusiv pe slujnică, care, disperată, cere ajutorul mamei lui, dar în cele din urmă se termină cu rănirea mamei. În loc să fie certat de mama lui, Ionel este luat în braţe, este sărutat, mângâiat, parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

În timp ce adulţii vorbesc, musafirul îşi aprinde o ţigară, iar imediat este urmat de Ionel, care îşi aprinde şi el o ţigară, cerându-i foc musafirului. Acesta nu ştie ce să facă, dar este îndemnat de mama băiatului să-i aprindă şi lui ţigara. Mama se amuză de această întâmplare, ca şi cum acest lucru ar fi fost obişnuit în casa lor. Băiatul fumează ţigara până se termină, apoi ia cheseaua cu dulceaţă şi se plimbă cu ea dintr-o cameră în alta, până la un moment dat, când acesta lasă cheseaua cu dulceaţă goală pe masă. Ia mingea şi o trânteşte furios de parchet, vărsând cafeaua pe pantalonii de culoare deschisă a musafirului.

În timp ce se joacă cu mingea, băiatul cade alb la pământ. Musafirul îl stropeşte cu apă rece, şi băiatul îşi revine. Salvatorul îi spune că nu e bine să fumeze, şi că de aceea a păţit asta.

Musafirul pleacă, şi când ajunge acasă, constată că dulceaţa cu care se plimba băiatul, a ajuns în papucii lui.

ü      Demonstraţi că o operă literară studiată este o schiţă.

Vizită…

            Schiţa este opera literară în proză, de dimensiuni reduse, cu o acţiune simplă, de scurtă durată, plasată într-un spaţiu limitat, în care se prezintă un moment semnificativ din viaţa unuia sau mai multor personaje, caracterizate succint de către autor. Caragiale este creatorul schiţei în literatura română, schiţe în care creează tipuri de personaje.

          Opera literară “Vizită…” este de dimensiuni reduse, cu o acţiune simplă: spaţiul în care se desfăşoară acţiunea este casa doamnei Popescu, şi durează timp de câteva ore. Personajele care iau parte la acţiune sunt foarte puţine (patru), dintre care se remarcă Ionel, băiatul doamnei Popescu, el fiind şi personajul principal. Autorul realizează portretul fizic al lui Ionel prin intermediul descrierii: este un băiat drăguţ, de vreo opt anişori, îmbrăcat într-un frumos costum de maior de roşiori. Portretul moral al copilului este realizat indirect, şi reiese din comportamentul şi limbajul acestuia. Principala trăsătură de caracter a lui Ionel este obrăznicia şi lipsa de educaţie. Obrăzniciile lui Ionel se ţin lanţ în prezenţa musafirului (este gata să răstoarne maşina de cafea, o loveşte pe mama lui cu sabia, face o gălăgie de nedescris cu trâmbiţa şi tobele, toarnă dulceaţă în şoşonii musafirului). Neascultător şi neastâmpărat, Ionel nu recunoaşte nici o autoritate în familie, şi face numai ce vrea el, fiind răsplătit de mama lui, chiar dacă nu merită. Ionel este tipul copilului needucat şi obraznic, care ne dezvăluie contrastul dintre esenţă şi aparenţă.

Educaţia dezastroasă a lui Ionel este rezultatul încercărilor nereuşite ale mamei de a-l educa. Fără îndoială, ea nu a ştiut să-l educe, fapt care reiese din gesturile ei când Ionel face vreo prostie. (îl sărută şi îl scuipă să nu-l deoache; îl răsplăteşte).

          Modurile de expunere folosite în această operă literară sunt naraţiunea (cu ajutorul ei sunt relatate fapte şi întâmplări), descrierea (prezintă aspectul fizic al personajelor) şi cel mai important, dialogul (cu ajutorul căruia personajele se prezintă singure, prin modul lor de a vorbi).

          Datorită existenţei acestor trăsături specifice schiţei, putem afirma fără teama de a greşi că opera literară “Vizită…” este o schiţă.

 

O scrisoare pierdută

                                                 de I.L. Caragiale

- demonstraţie -

          Comedia este specie a genului dramatic, în care sunt surprinse moravuri sociale, tipuri umane, situaţii neaşteptate, într-un mod care stârneşte râsul, având întotdeauna un final fericit.

          Opera dramatică “O scrisoare pierdută”, scrisă de I.L. Caragiale, cel mai mare dramaturg român întruneşte toate trăsăturile acestei specii literare – comedia.

          Este o operă dramatică ce satirizează moravuri din viaţa politică şi cea de familie de la sfârşitul secolului al XIX-lea, viaţa politică caracterizându-se prin demagogie şi mascaradă electorală.

          “O scrisoare pierdută” este o operă dramatică structurată pe acte şi scene, având patru acte, fiecare din ele cuprinzând un anumit număr de scene. Prezintă indicaţii scenice, ca orice operă dramatică, pentru a orienta jocul actorilor. Unitatea dintre acte şi scene se realizează atât la nivelul subiectului, cât şi la nivelul personajelor.

          Acţiunea piesei este plasată în capitala unui judeţ de munte, în preajma alegerilor pentru parlament. Ea se dezvoltă şi ia amploare de la o scenă la alta, de la un act la altul, având toate momentele subiectului.

          În expoziţiune descoperim că întâmplările sunt plasate într-un judeţ de munte, în preajma alegerilor electorale, şi sunt prezentate câteva personaje: Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului, şi poliţaiul Pristanda.

          Pierderea unei scrisori cu conţinut amoros adresată de Tipătescu Zoei Trahanache, soţia aliatului său în politică, Zaharia Trahanache constituie intriga povestirii.

          Desfăşurarea acţiunii cuprinde faptele comice declanşate din momentul când scrisoarea ajunge, prin mijloace necurate, în posesia lui Caţavencu, şeful opoziţiei, care îşi şantajează adversarii până la încăierarea celor două grupări politice  la adunarea electorală.

          Punctul culminant este momentul când Agamemnon Dandanache, candidatul trimis de la centru, este numit candidat, reuşind acest lucru tot în urma unui şantaj.

          Dandanache este ales în unanimitate, toţi se împacă, se felicită, şi se bucură de un sistem “curat, constituţional”. Momentul acesta constituie deznodământul piesei.

          Opera dramatică “O scrisoare pierdută” are un număr destul de mare de personaje care se dezvăluie treptat, de la o scenă la alta, de la un act la altul. Prin personajele acestei opere, Caragiale a creat tipuri de personaje, fiecare având o trăsătură de caracter dominantă, căreia i se subordonează celelalte. Aceste personaje se dovedesc a fi oameni politici care se folosesc de orice mijloace ca să-şi atingă scopul: Tipătescu este tipul junelui prim care foloseşte relaţia amoroasă cu Zoe în sprijinul candidaturii sale; Caţavencu – tipul demagogului ambiţios, care doreşte să parvină cu orice preţ, utilizând scrisori de şantaj; Dandanache este prostul ticălos care şi el ajunge în vârf tot datorită şantajului; Pristanda – angajatul servil, tipul slugii oportuniste, etc.       

          Personajele sunt caracterizate prin mijloacele caracterizării indirecte, dezvăluindu-şi caracterul prin limbaj, gesturi, fapte şi chiar prin numele lor comice.

          Există în această operă dramatică un fenomen legat de evoluţia personajelor specifice comediei: evoluţia inversă a acestora, care constă în contrastul dintre poziţia lor iniţială şi cea finală; de exemplu, Caţavencu, la început pare a deţine toate atuurile, dar în final pierde.

          Principalul mod de expunere folosit în caracterizarea personajelor este dialogul, care nu numai că reproduce fidel replicile lor, dar şi imprimă dinamism şi autenticitate scenelor.

          Numele personajelor, situaţiile neaşteptate în care sunt puse , limbajul lor, care dezvăluie incultura, prostia, constituie surse ale comicului, una din principalele trăsături ale comediei.

          Pierderea şi găsirea succesivă a scrisorii, numărătoarea steagurilor de către Pristanda sunt doar două din sursele comicului de situaţie.

          Ticurile verbale (“curat murdar”, “aveţi puţintică răbdare”), nonsensurile (“industria română e admirabilă, e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire”), folosirea incorectă a multor neologisme declanşează un comic de limbaj delicios, tipic caragialesc.

          Între numele personajelor şi caracterul lor există o strânsă legătură: G. Brăileanu afirma: “numele din opera comică a lui Caragiale ne dau impresia că fac parte din personajele pe care le denumesc”.

          Prin tematica abordată, prin tipurile umane create, comediile lui Caragiale sunt unice şi veşnic de actualitate.

 

Referate OL OnLine la www.referate.ol.ro

In vreme de razboi

Alaturi de Ioan Slavici, Caragiale este in literatura noastra creatorul nuvelei realist‑psihologice. Universului comic din piesele de teatru si schite i se substituie in nuvela “In vreme de razboi” dimensiunea tragica a existentei umane.

Tema nuvelei este obsesia. Firul epic  urmeaza linia unei compozitii clasice (expozitie, punct culminant si deznodamant), iar cele trei capitole, urmarind cresterea obsesiei lui Stavrache si transformarea ei in nebunie, creeaza o tipologie si compun un destin uman tragic aflat sub stapanirea neiertatoare a unei tare ereditare (defect congenital).

In capitolul I (adevarata expozitiune) se precizeaza datele esentiale despre hangiul Stavrache (negustor, proprietarul unei pravalii) si fratele sau popa Iancu din Pondeni (conducatorul unei bande de hoti, prinsa de stapanire). Pentru a scpa, popa Iancu se inroleaza voluntar in razboi, averea sa ramanand lui Stavrache.

Momentul‑intriga il constituie gandul care il chinuie pe hangiu in legatura cu intoarcerea fratelui sau, desi o scrisoare primita il asigurase ca acesta a murit. Tensiunea creste  treptat, odata cu obsesia lui Stavrache, care este terorizat de imaginea fratelui si de presupusa replica a acestuia, devenita laitmotiv obsedant: “Gandeai c‑am murit, neica?”. In acest capitol (al II-lea) se trece mereu din realitate in vis incat planurile se confunda, sugerand degenerarea psihica a personajului.

Punctul culminant si deznodamantul conflictului (capitolul al III‑lea) este reprezentat de momentul intalnirii dintre cei doi frati. Cand Iancu ii cere lui Stavrache o suma  de bani pe care ii delapidase din banii regimentului, hangiul, ajuns la capatul incordarii psihice, innebuneste. Cu o arta desavarsita autorul analizeaza acum reactiile organice, atitudinile si comportarea eroului.

Intamplarile sunt tesute intr‑o ordine gradata si crescanda, iar actiunile eroului sunt dirijate treptat de presimtirea ca popa Iancu nu e mort, de obsesia intoarcerii fratelui si de starea de violenta din momentul confruntarii directe cu acesta. Autorul prezinta astfel un caz patologic, ce are ca mobil patima inavutirii. Stavrache este, in acelasi timp, un negustor necinstit, avar si nemilos, plasat fiind in contextul unui mediu social, in care setea de imbogatire are consecinte nefaste asupra individului, dezumanizandu‑l. de aici, drama.

Personajul principal este surprins atat din perspectiva povestitorului‑narator, din perspectiva sugerata de cadrul natural, cat si din perspectiva relatiei directe cu celelalte personaje (dialog) si a confruntarii cu sine (monolog).

In primul plan, scriitorul este cel care relateaza faptele si sugereaza inlantuirile cauzale. Caragiale realizeaza investigatia patologica prin relatari si descrieri, conturand, in acelasi timp, figura lui Stavrache in contextul nuvelei.

Al doilea plan, cel dialogat, este construit gradat, atat in real, cat si in halucinatiile personajului. In plan real, intalnirea dintre Stavrache si popa este realizata in dialoguri comprimate, insotite de indicatii de regie.

In capitolul al II‑lea, dialogul se concentreaza pe sublinierea starii de incordare, datorate temeri de a nu pierde averea.

Dialogul cu fetita (din capitolul al III‑lea) il situeaza pe Stavrache in lumea negustorilor, a hangiilor necinstiti, avari, nemilosi, evidentiind practicile marunte, surse sigure de imbogatire.

Dialogul viu si plin de miscare pregateste deznodamantul: nebunia lui Stavrache, care, odata declansata, face loc tonului relatarii si investigatiilor. Astfel ca, de‑a lungul celor doua pagini care incheie nuvela, apar doar cateva linii de dialog.

La nivelul spaimei halucinatorii, dialogul puncteaza obsesia: “Credeai c‑am murit, neica?”. Trebuie subliniat insa monologul interior al personajului, care presupune si el o anumita gradatie, intr‑o interesanta cladire de ipoteze asupra starii eroului.

Din cea de‑a treia perspectiva, a cadrului natural, putem observa ca toate intamplarile se petrec noaptea (atat cele reale, cat si cele imaginare): popa vine la fratele sau noaptea, ii apare in halucinatii tot noaptea, fetita vine sa cumpere gaz si rachiu seara tarziu, tot noaptea Iancu se intoarce sa ceara bani fratelui sau.

Natura este perceputa prin sensibilitatea eroului, iar elementul auditiv devine pregnant: “Afara ploua maruntel ploaie rece de toamna, si boabele de apa prelingandu‑se de pe stresini si picand in clipe ritmate pe fundul unui butoi dogit (…)”; sunetul repetat la infinit marcheaza obsesia ce se transfera din plan auditiv in creierul innebunit al lui Stavrache.

Caragiale nu descrie interioare, lumea de obiecte din jur, aspecte vestimentare; universul il intuim insa prin prezentarea individului, a carui existenta ne face sa intrevedem datele realitatii in care se misca.

In ultimul capitol, decsrierea este sustinuta si prin reactiile organice ale personajelor si de elemente vizuale ce descriu o natura infioratoare. Cadrul este propice sosirii lui popa Iancu.