FA BANI CU SITEUL TAU PE PAYPAL: Liviu Rebreanu

Pădurea spânzuraţilor

- prezentare generală -

Liviu Rebreanu

Critica literară este unanimă în a-i recunoaşte lui L. Rebreanu ctitoria romanului nostru modern. “Adevăratul, preţiosul modernist - nota odată publicistul Rebreanu - înseamnă râvna de a produce valori estetice îmbrăcate în spiritul timpului, dar cu un nivel mai înalt decât al epocei precedente. Adevăratul artist trebuie să-şi însuşească organic tot ce s-a produs valoros în domeniul său până la dânsul şi să adauge în plus ceea ce are el.”

Trebuie subliniat pentru început modul în care în Pădurea spânzuraţilor un element biografic se desprinde de reconstituirea propriu-zisă şi devine motiv sau problemă de roman, cu semnificaţii mult mai largi, dincolo de cazul particular. Elementul biografic se referă la împrejurările în care fratele scriitorului Emil Rebreanu, ofiţer în armata austro-ungară, a fost condamnat la moarte şi spânzurat, pe frontul de la Ghimeş-Palanca, acuzat că ar fi încercat să treacă în liniile româneşti.

În acest context, pentru unul dintre cele mai valoroase romane ale lui L. Rebreanu trebuie să consemnăm câteva aspecte ale plusului modernist şi contribuţiei sale originale la dezvoltarea romanului românesc. Pădurea spânzuraţilor analizează drama dezechilibrului şi prăbuşirii sufleteşti a unui om cu o conştiinţă zguduită de împrejurări vitrege ale vieţii şi războiului. Din necesităţi de simetrie compoziţională, romanul începe, rupând firul cronologic al acţiunii, cu un element hotărâtor pentru pierderea echilibrului interior, cu scena execuţiei prin ştreang a soldatului ceh Svoboda, nume simbolic, în limba cehă acest cuvânt însemnând “libertate”. Capitolul doi, ca într-o retrospectivă cinematografică, vizual-dinamică, derulează selectiv pelicula vieţii şi antecedentele psihice, sociale, naţionale, spirituale şi educative ale lui Apostol Bologa, care vor explica la mari intervale de timp comportamentul său. Iniţial, ca toţi oamenii elementari ai scriitorului, fie ei citadini sau rurali, intelectuali sau ţărani, Apostol Bologa, este un temperament robust, cu instincte puternice dar bine strunite, liniştit ca apele unui lac adânc, neproblematic, deşi din fire excesiv de şovăielnic. Este nevoie de un impuls extrem de puternic, o întâmplare nefericită sau, ca să folosim titlul unei nuvele pregătitoare, de o catastrofă care să activeze contradicţii şi latenţe sufleteşti nebănuite, să dezvăluie întreaga complexitate a fiinţei umane. Războiul, ucigător de energii, va sparge ca o piatră suprafaţa aparent netedă şi echilibrul precar al vieţii şi conştiinţei locotenentului Bologa. Firul evoluţiei şi metamorfozelor sale sufleteşti este foarte încurcat, cu sinuozităţi şi contorsiuni derutante. În numele unor ideii pur teoretice, abstracte, de patrie, lege, datorie, stat, Apostol Bologa are conştiinţa împăcată că, votând pentru executarea dezertorului Svoboda, şi-a făcut datoria. Realităţile brutale ale vieţii concrete şi ale războiului, confruntarea cu alte ideologii şi destine constituie începutul dezechilibrului său sufletesc. Acumularea progresivă de fapte, obsesii, întâmplări, culminând cu vestea că va trebui să lupte pe frontul românesc împotriva fraţilor săi îl pun într-o situaţie limită, dilematică. Înfruntând inflexiunea, rigiditatea şi brutalitatea generalului Karg, reprezentantul oficial al statului abstract în numele căruia până atunci acţionase Apostol Bologa, alegând calea riscului sau chiar a morţii, ia o hotărâre radicală - dezertarea. Pe echilibrul aparent restabilit se altoieşte apoi dragostea Ilonei. Din acest moment romanul alunecă vertiginos spre un final de esenţă mistică, creştină, sentenţios biblică. Acceptarea senină şi iluminată a morţii ca soluţie salvatoare dintr-o situaţie dilematică dezeroizează personajul, înlocuieşte aureola lui de lumină cu nimbul aspru, neîndurător al ştreangului şi face să transpară o concepţie pesimistă, tragică, despre destinul omului.

Conflictul romanului este declanşat de incertitudinea şi dificultatea opţiunii între două datorii: datoria convenţională, formală, contractată prin “mistica jurământului militar” şi datoria sau responsabilitatea morală, puternic resimţită lăuntric, faţă de neamul său. Întreaga viaţă a lui Apostol este un efort torturant de a pătrunde în adâncurile lui de întuneric pentru a se cunoaşte mai bine pe sine, de a restabili un echilibru statornic între lumea sa şi lumea dinafară, de a-şi lumina şi mântui sufletul hărţuit de îndoieli şi remuşcări. Explicaţiile tainelor vieţii lui Apostol clocotesc în adâncurile fiinţei lui. Rădăcinile persistente, nepieritoare ale sufletului său prezidează din umbră, imperativ şi enigmatic viaţa sa plină de contradicţii. În acest sens, cu o intuiţie surprinzătoare, T. Vianu observase că Rebreanu este un analist al stărilor de subconştient, al învălmăşelilor de gânduri, al obsesiilor tiranice. Pădurea spânzuraţilor este construită în întregime pe schema unei obsesii, dirijând destinele eroului din adâncimile subconştientului. Obsesia determinantă, deşi nu cea mai frecventă, nu este cea legată de privirea sfidătoare a lui Svoboda, ci vocea interioară surdă a tatălui Iosif Bologa, dosită în adâncul sufletului cu pietatea şi respectul părintesc cuvenit:

“De aceea sufletul tău să fie totdeauna la fel cu gândul, gândul cu vorba şi vorba cu fapta, căci numai astfel vei obţine un echilibru statornic între lumea ta şi lumea dinafară. Ca bărbat să-ţi faci datoria şi să nu uiţi niciodată că eşti român!…”

Shakespeare, ca să exteriorizeze vocea lăuntrică a bănuielilor lui Hamlet introdusese un personaj fantomatic - umbra şi vocea sonoră a tatălui său. L. Rebreanu este un analist al secolului nostru care, profitând de progresele psihologiei şi literaturii moderne, tratează în consecinţă raporturile dintre stările de conştiinţă şi determinările înlănţuite ascunse ale manifestărilor. Conştientul lui Svoboda şi inconştientul lui Bologa sunt de o tulburătoare identitate. De aici decurg similitudinile neaşteptate de situaţii, destine şi, în consecinţă construcţia circulară a romanului care sugerează pe plan filozofic mecanica tragică a rotirii destinelor. În această privinţă, L. Rebreanu anticipează tema foarte frecventă în literatura contemporană a “vinovatului fără vină” sau a “judecătorului vinovat”.

Sporul cel mai însemnat de modernitate a lui L. Rebreanu constă în ponderea acordată subiectivităţii, în lărgimea sferei de investigaţie psihologică şi coborârea analizei în străfundurile opace, greu sondabile ale sufletului omenesc.

Particularităţile artistice ale scrisului, derivate din sinceritatea lipsită de iluzii şi menajamente, sunt sobrietatea şi notaţia exactă, nudă, aproape ştiinţifică, fără culoare şi sentimentalitate. Numeroase fragmente analitice legate de experienţele nodale ale vieţii personajului principal (scena execuţiei, vestea mutării războiului pe frontul românesc, dialogul cu prizonierul român, asociaţia provocată de pădurea spânzuraţilor etc.) alcătuiesc o veritabilă monografie anatomică a obsesiei.

Imagismul, folosit de L. Rebreanu ca mijloc şi nu ca scop, natura, peisajul sunt întotdeauna subordonate analizei. Dintre imaginile poetice, epitetul şi comparaţia au frecvenţa cea mai mare. În Pădurea spânzuraţilor ele realizează, printre altele, o obsesie a cromatică a albului. Lucirea ochilor lui Svoboda era din ce în ce mai albă. Spânzurătoarea se albea nepăsătoare, împrejmuită de crucile albe din cimitirul militar. Fruntea copilului Apostol era albă şi frământată de gânduri. Bologa a fost prins şi executat în anotimpul alb. Alb era şi lemnul spânzurătorii sale. Semnul unor emoţii puternice sau epuizări nervoase este aproape invariabil albul (obraji albi, faţă albă). Lumina orbitoare a reflectorului era albă. Până şi tăcerea şi liniştea erau albe.

Să fie aceasta oare o obsesie legată de hârtia albă de scris care aşteaptă uneori foarte mult să se aştearnă pe ea eforturile creatoare ale activităţii creatoare? Înaintea morţii Apostol Bologa cere hârtie de scris dar ea rămâne albă. Albul ar putea sugera greutatea confesiunii, dificultatea pătrunderii şi exprimării inefabilului, necunoscutului, efortul de o viaţă întreagă al eroului şi condiţie similară a scriitorului în general.

Analizând termenii cu care se face comparaţia, constatăm să ei aparţin sferei semantice a obiectelor torturante sau armelor albe. Multe din cuvintele acestea (ace, sfredel, cuţite, cleşte, ştreang) se repetă cu o deosebită frecvenţă sau sunt însoţite de determinări care potenţează şa maximum impresia de durere: cleşte rece, baionetă vrăjmaşă, cleşte fierbinte, gândac greţos, cleşte de foc.

Pentru a reda starea de semiconştienţă halucinatorie sau pierderea controlului raţiunii se foloseşte deseori imaginea sugestivă a prăpastiei fără fund:

“Mă plimb veşnic între două prăpăstii… Prăpastie afară, prăpastie în sufletul meu… Şi la fiece poticnire mă uit în fundul prăpastiilor”.

Natura la L. Rebreanu este demitizată şi depoetizată. Peisajul autumnal, hibernal sau al începutului de primăvară este înecat în ceaţă, umed şi rece. Cadrul în care se desfăşoară acţiunea are la orizont “crestele munţilor ce se desenau pe cer ca un fierăstrău uriaş cu dinţii tociţi”. Pământul e galben, lipicios, cu colibe ca bivolii culcaţi; cu răni deschise, urâte, gălbui. Deasupra lor - cerul cenuşiu sau ciuruit de stele.

Prin sinceritate, acuitatea observaţiei şi adâncimea psihologică, Pădurea spânzuraţilor constituie o contribuţie majoră la cunoaşterea autentică a complexităţii umane şi totodată o capodoperă a literaturii analitice naţionale şi universale.

ÓCopyright www.ReferateOnline.com Cel mai complet site cu referate

Pădurea Spânzuraţilor - Caracterizarea lui Apostol Bologa

Este prototipul generaţiei de intelectuali ardeleni siliţi într-un anumit context social-politic să lupte sub steag duşman. Autorul însăşi a precizat că a vrut ca Apostol Bologa să reprezinte şovăirile generaţiei sale. Sinteză de realism social şi psihologie romanul proiectează eroul în condiţiile tragice ale omului aflat în situaţii limită. El căutîndu-se pe sine parcurge un destin tragic.

Nicolae Manolescu arată că drama lui Apostol Bologa izvoreşte din nevoia de opţiune personală şi neputinţa de a rezista unor imperative exterioare conştiinţei.

De la începutul romanului personajul se autocaracterizează: „eu însumi deşi sunt o fire excesiv de şovăitoare de data aceasta am conştiinţa pe deplin împăcată, absolut pe deplin". Îi vorbeşte lui Klapka despre fapta lui Svoboda ca despre o crimă: „a fost prins tocmai cînd a vrut să treacă la duşman înarmat cu hărţi şi planuri". Ca membru al Curţii Marţiale îl va condamna şi va participa la execuţie.

Cuvintele datorie, ordine, lege sunt mereu pe buzele lui Apostol. Luptător pe diferite fronturi din Galiţia şi Italia se comportă vitejeşte săvîrşind acte de bravură pentru care pirmeşte decoraţii şi este numit membru al Curţii Marţiale. Orgolios şi ambiţios Bologa se înrolează voluntar în armată dorind să-i demonstreze Martei că este şi el capabil de fapte eroice. În timpul studiilor la Budapesta se conturează concepţia lui de viaţă crezînd atunci că războiul este „adevăratul generator de energie" şi că „fiecare trebuie să ne facem datoria faţă de stat".

Curînd această concepţie de viaţă se prăbuşeşte căci îşi dă seama că ea n-a izvorît din liberă alegere ci i-a fost impusă de o anumită conjuctură. În acest moment se declanşează drama lui Apostol cauzată în primul rînd de opoziţia ce apare între conştiinţa umană şi imperativul datoriei exterioare. Autorul examinează minuţios cele trei ipostaze sociale şi morale în care e silit să trăiască eroul în raport cu statul, naţiunea şi patria.

Bologa se autodescoperă cînd îşi dă seama că a fost martor implicat al executării unui om. Îl obsedează privirea lui Svoboda, simte că „flacăra din ochii comandantului" i-se prelinge în inimă ca o imputare dureroasă. Îl fascinează privirea „dispreţuitoare de moarte şi înfrumuseţată de o iubire uriaşă". Din replicile date lui Klapka rezultă dorinţa eroului de a-şi întări convingerea că a procedat corect. Concepţia de viaţă a lui Bologa se schimbă. El va evada din aria eroismului adolescentin din sfera primei iubiri. El nu mai este orgoliosul locotonent din armata austro-ungară.

Privind spre trecut el îşi spune „pînă azi am fost un alt om, imi face impresia cînd mă uit înapoi c-am purtat în mine viaţa unui străin".

Trezirea sentimentului naţional îl face să descopere ce înseamnă o existenţă plină de sens cum a fost cea a tatălui său şi să acţioneze după cum îl îndruma el: „ca bărbat să-ţi faci datoria, şi să nu uiţi niciodată că eşti român". Reacţiile lui sunt acum generate de conştiinţa naţională. Discuţia cu Klapka dovedeşte că Bologa a hotărît să dezerteze dacă va trebui să lupte în Ardeal. Nu poate dezerta deoarece are loc un atac, este rănit şi după o perioadă de spitalizare va merge acasă unde rupe logodna cu Maria. Îl roagă pe Karg să nu fie trimis pe frontul din Ardeal dar acesta îl refuză. Este numit la un birou de muniţii, se logodeşte cu Ilona şi are revelaţia adevăratei iubiri. Cînd este numit în juriul Curţii Marţiale ca să judece nişte ţărani români el dezertează fără a lua măsuri de precauţie. Este prins de Varga, judecat de Tribunalul Militar şi condamnat la moarte prin spînzurătoare.

Finalul romanului construit în dimensiunile spaţiului mioritic adecvat trecerii în nefiinţă este o adevărată transcedere cosmică: „Ridică ochii spre cerul ţintuit cu puţine stele întîrziate. Crestele munţilor se desemnau pe cer ca un ferăstrău uriaş cu dinţii tociţi. Drept în făţă lucea tainic Luceafărul vestind răsăritul soarelui. Apostol îşi potrivi singur ştreagul cu ochii însetaţi de lumina răsăritului.".

Apostol Bologa moare ca un erou. El întruchipează setea de libertate a popoarelor subjugate din imperiul Austro-Ungar.

ÓCopyright www.ReferateOnline.com Cel mai complet site cu referate

ION

de Liviu Rebreanu

Romanul apare în 1920.

Geneza scrierii se poate urmări după mărturisirile lui Rebreanu însuşi. Procesul creator a fost îndelungat şi esenţa lui constă în sudarea într-o viziune unitară a trei experienţe de viaţă trăită, distanţate între ele prin ani şi fără legătură cauzală de la una la alta.

Prima dintre experienţe a fost uimirea pe care a simţit-o Rebreanu, într-una din primăverile tinereţii sale, când ieşise la răsăritul soarelui cu arma pe un colnic la vânat de porumbei a observat cum un ţăran, socotindu-se nevăzut de nimeni a sărutat pământul jilav de rouă, cu înfocare, ca pe o iubită. Gestul a fost înregistrat pentru pitorescul lui în sine, fără a i se atribui o semnificaţie precisă.

Cea de a doua experienţă de viaţă autentică i-a fost transmisă scriitorului de sora sa Livia şi formează substanţa nuvelei Ruşinea. Este vorba de păţania unei fete bogate de la ţară, Rodovica, amăgită de un flăcău sărac şi supusă din această cauză, celor mai cumplite bătăi de către tatăl său. În chip evident aceste fapte, cu modificările de rigoare se regăsesc în Ion constituind esenţa raporturilor dintre erou, de o parte, Ana şi tatăl ei, Vasile Baciu, de altă parte.

A treia experienţă este constituită de impresia puternică pe care i-a lăsat-o lui Rebreanu convorbirea cu un fecior de la ţară, Ion al Glanetaşului, isteţ şi vrednic, împovărat de greutăţi şi deznădăjduit, pentru faptul că nu avea pământ. Calea sintezei între aceste momente de viaţă, atestă în continuare Rebreanu, a fost atribuirea către Ion al Glanetaşului, cu motivele sociale şi sufleteşti necesare şi a faptelor aparţinând, în realitatea trăită, autorilor celorlalţi două momente. Procesul de elaborare a romanului, trecând prin fazele manuscrise Ruşinea şi Zestrea, a fost îndelungat, comprimând romanul Ion, L. Rebreanu s-a gândit mai mult la o frescă a satului transilvănean din care însuşi autorul s-a ridicat „ca poet al omului teluric", după cum îl apreciază G. Călinescu.

Romanul, împărţit în două volume: Glasul pământului şi Glasul iubirii, ne transpune în lumea satului ardelean de la sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru. Avem în faţă o frescă vastă, cuprinzând, pe lângă viaţa ţărănimii şi pe cea a intelectualităţii satelor cu unele reflexe din pulsaţia naţională a întregului Ardeal. Firul principal al acţiunii se ţese în jurul eroului scrierii, flăcăul chipeş, voinic, inteligent, şi vrednic, dar sărac, Ion al Glanetaşului, care din setea de a se îmbogăţi îşi sacrifică iubirea pentru Florica, o fată frumoasă, însă săracă asemenea lui, şi se căsătoreşte cu Ana, fata urâţică şi prizărită, fiica unui bogătaş al satului, Vasile Baciu, care a consimţit să i-o dea de soţie, numai după ce a aflat că Ion o sedusese şi că, în consecinţă, gândul lui de a o mărita cu George Bulbuc, cel mai bogat flăcău din sat, nu se mai poate împlini. După căsătorie Ion o maltratează pe Ana până când aceasta, nemaiputând suporta, se sinucide, lăsând în urmă-i un copil de câteva luni, Petre. În scurt timp moare şi acest copil. Vasile Baciu crede că, după moartea Anei şi a copilului Petre, ar putea primi pământurile înapoi. Legea însă nu-l favorizează, lucru care nu era cunoscut nici de Ion. Preotul satului, Ion Belciug, a speculat neştiinţa lor, angajându-i în scris că, după moarte, Vasile Baciu şi Ion să lase toată averea lor bisericii.

Între timp, Ion se întoarce la iubirea dintâi, Florica, devenită soţia lui George. Însă George Bulbuc, soţul Floricăi, îl surprinde noaptea în curte şi-l omoară,

Romanul se încheie cu perspectiva ca averile lui Ion să fie trecute bisericii, spre revolta lui Vasile Baciu. De asemenea, se conturează perspectiva ca în sat să vină un învăţător tânăr, mai energic şi contradicţie cu punctele de vedere ale preotului, George, merge la închisoare, iar viaţa satului Pripas, agitată mai intens pentru a clipă, îşi reia cursul tihnit.

În roman Liviu Rebreanu urmăreşte două planuri paralele.

În primul plan scriitorul aşează viaţa tânărului ţăran Ion Pop al Glanetaşului. Din viaţa lui se desprind însă aspecte antagonice: dragostea lui pentru Florica, fata săracă, (fiica văduvei lui Maxim Oprea), şi dorinţa arzătoare de a obţine ca zestre pământ mult, pe căi mai puţin cinstite. Ion cunoaşte un acelaşi exemplu, chiar în experienţa lui Vasile Baciu, tatăl Anei. Pariurile lui Ion sunt exprimate diferit, în funcţie de interesul urmărit. Astfel el tăinuieşte iubirea pentru Florica şi îşi disimulează setea de pământ sub comportamentul unui îndrăgostit faţă de Ana Baciu. În ţesătura meşteşugită a acţiunii se ascunde faptul, că pierzând pe Ana, Ion nu risca nimic: stingându-se dragostea oarbă ce-i acordase Ana, o pierde pe ea şi pe fiul lor Petre. El obţine pentru posteritate stima exprimată public de preotul Ion Belciug, stimă de care el nu se mai poate bucura însă. Pentru Florica, Ion şi-a riscat viaţa.

În planul al doilea al romanului, paralel şi interferat primului plan, stă viaţa familiei învăţătorului Zaharia Herdelea. Herdelea, învăţător de stat, depindea de autorităţile austro-ungare. El se considera înţelept şi prudent, dar toate acţiunile sale sfârşesc prin înfrângeri, până ce-i pensionat din oficiu, obligat să ceară în scris pensionarea spre a nu fi dat afară. Între realitate şi aparenţă se interpune aceeaşi practică a disimulării de tip rural, subtilizată de intelectualii Herdelea prin procedee diverse. Disimularea subtilizată nu reduce însă brutalitatea faptelor, a realităţii. Între acestea reţinem acceptarea destinului lui Herdelea un înfrânt în lupta pentru viaţă - ca un succes; acceptarea pensionării - din oficiu ca o recompensă cu „mulţumiri şi regrete exprimate lui Zaharia Herdelea de însuşi ministrul învăţământului".

În planuri secundare apare lupta îndârjită a lui Vasile Baciu pentru a-şi apăra pământul; lupta lui Avram pentru salvarea averii implicate într-o afacere din care iese spoliat; lupta pentru locul de deputat în dieta de la Budapesta; lupta preotului Ion Belciug pentru a zidi biserica de piatră în satul Pripas; lupta fetelor şi a familiilor lor pentru o partidă, un mariaj cât mai bun; concurenţa dintre avocaţii şi funcţionarii mărunţi, ca şi luptele pentru o brazdă din ogorul vecinului.

În satul lui Rebreanu, oamenii se gospodăresc potrivit cu starea lor materială, cu priceperea şi firea lor. Alexandru Glanetaşu, tatăl lui Ion, n-a păstrat zestrea Zenobiei, care avusese părinţii cu avere, şi s-a încuscrit cu sărăcia. În ograda văduvei lui Maxim Oprea fuseseră clăi de fân şi grajduri în care nu mai încăpeau vitele.

Sărăcise şi ea ca vădană. Vasile Baciu, om silitor, de când s-a însurat, s-a ţinut totdeauna printre fruntaşi. Văduv acum, îl durea gândul că va trebui să rupă din pământurile lui, ca să potrivească zestrea Anei, când se va mărita.

În altă privinţă, şi învăţătorul Herdelea are necazurile lui. Şi-a zidit casă pe locul bisericii, cu învoirea preotului Belciug. Cu timpul, relaţiile învăţătorului cu preotul s-au răcit, iar Herdelea, împovărat cum era, se temea să nu piardă ceea ce agonisise cu greutate. În schimb, preotul Belciug, rămas văduv din primul an al preoţiei, a fost un om strângător şi tenace. Respectat de săteni, preotul nu suferă să i se încalce autoritatea. Din această cauză e în conflict cu învăţătorul Herdelea. Satul lui L. Rebreanu este diferenţiat economic. Stratificarea socială depinde de pământul pe care îl are ţăranul. Patimile se nasc din sărăcie, din nevoia de pământ. Neînţelegerile casnice, răbufnirile - violente, uneori dure -, duşmănia de aici pornesc !

Este cazul lui Ion. În Ion este înrădăcinată o mentalitate ţărănească, după care oamenii se pot numi oameni numai în măsura în care gospodăria lor este întemeiată. Aceeaşi mentalitate, care deformează până şi sentimentul omeniei, o aflăm şi dintr-o altă situaţie: Dumitru Moarcăş se pripăşise pe lângă casa Paraschivei. Femeie tânără atunci, îl primise crezând că omul, beteag de picioare, nu mai are mult de trăit, că bruma de acere a moşneagului i-ar putea rămâne ei. Şi când, după 20 de ani, Dumitru Moarcăş a vândut, fără ştirea Paraschivei, casa şi grădina, deşi îi dăduse femeii o sută de zloţi, a fost alungat fără milă.

Relaţiile sociale suferă din pricina acestei mentalităţi. În respectul pentru omul cu stare e o distanţă socială pe care o simt şi bogatul şi săracul: bogatul cu dispreţ pentru sărăntoci, săracul, cu o pornire de duşmănie care zace şi aţâţă porniri ce izbucnesc pătimaş, când interesele săracului se lovesc brutal de cele ale bogatului. Între chibzuinţa rosturilor şi nechibzuinţa pornirilor se zbuciumă întreg satul lui L. Rebreanu, în lupta aprigă pentru existenţă. Ţăranii lui L. Rebreanu au o vitalitate, o robusteţe structurală, o tenacitate aspră, care numai la nevoie se lasă înduplecată, nu însă şi înfrântă. Inteligenţa se supune instinctului de conservare, răbdarea-de asemenea, între momente de incertitudine ce răbufnesc cu violenţă.

Atât cele două planuri principale, cât şi planurile secundare ale acţiunii, pun în lumină o mulţime de "suflete mediocre în luptă cu drame peste puterile lor", cum le apreciază G. Călinescu.

Din ele se reliefează puternic personalitatea lui Ion, cu sumedenie de fapte rând pe rând incriminate de preotul satului, de învăţătorul din sat, de autorităţile satului, de opinia publică. Incriminarea însă oscilează periodic, în funcţie de interesele personale sau "instituţionale" pe care le reprezintă participanţii la acţiune.

Prin comportarea sa, Ion atacă bazele morale ale proprietăţii funciare prin conflictul său cu Simion Lungu şi cu Vasile Baciu. Acest atac apare cu atât mai violent, cu cât Ion descinde dintr-o populaţie românească asupra căreia au influenţat principiile riguroase şi clare ale dreptului roman. Zona demografică în care acţionează Ion păstra frumoase obiceiuri ale pământului, bazate pe anumite principii, referitoare la proprietatea pământului, la familie şi la relaţiile sociale. L. Rebreanu observă că populaţia autohtonă a învins veacuri de oprimare tocmai prin păstrarea conştiinţei naţionale din care face parte şi etica acestei colectivităţi.

Din păcate, Ion al Glanetaşului n-a păstrat din trăsăturile specifice ale românilor transilvăneni, decât dragostea de muncă, hărnicia, în vreme ce dragostea pentru pământul strămoşesc se transformă într-un fetişism pentru "pământul obiect al muncii", transformare ce-l dezumanizează prin această oarbă sete de proprietate. Ion nu mai distinge cinstea, corectitudinea, rapacitatea, deosebindu-se prin atitudinea etică, prin unele acţiuni negative, de masa locuitorilor din sat precum şi de înaintaşi. Autorul însuşi subliniază repetat în roman deosebirea dintre Ion şi ceilalţi locuitori. Printre altele, în roman se arată că "în Pripas nu se pomenise omucidere până atunci, de când se ţine minte". De aceea, profilul lui Ion apare din ce în ce mai întunecat de o continuă prefăcătorie, participând la un josnic târg al hectarelor, şantajând pe viitorul său socru şi terorizând fără scrupule pe Ana. Odioasa faptă de căpătuială prin orice mijloace ne descoperă un ins de o cruzime rară, care determină sinuciderea Anei, după care Ion poartă grija fiului său, nu din sentimente paterne, ci dintr-un josnic instinct de conservare a proprietăţii samavolnic obţinute. Întorcându-se de la cimitir el smulge copilul Zenobiei cuprins de teamă să nu i-l răpească cineva. Îl stânge la piept, acoperindu-l cu braţele osoase. Există oare vreo scânteie de umanism în comportarea lui Ion? Comportarea lui demonstrează contrariul, abstracţie făcând de unele elemente din a doua parte a romanului, Glasul iubirii.

Demnitatea lui de bărbat tânăr e părăsită de dragul pământului. Iubirea curată a Floricăi a jertfit-o pentru acelaşi lucru. Respectul pentru datinile strămoşeşti ca şi dragostea pentru rodul "iubirii" sale le priveşte cu un permanent dispreţ, străine eticii ţărăneşti. Setea de avere, lăcomia de pământ merg la Ion până la manifestări atavice de îmbrăţişare, de sărutare a pământului arat într-o exaltare vecină cu nebunia. Ion este mai dezumanizat decât Vasile Baciu care, după ce şi-a obţinut pământurile prin căsătoria cu o femeie bogată, se poartă blând cu ea, înţelegând că datorită ei a intrat în "rândul oamenilor avuţi". Ion însă nici după condamnabilul său "succes" nu vădeşte vreo urmă de căinţă în străfundurile conştiinţei. Comportarea lui Ion este cauza directă a sinuciderii Anei, ajunsă mamă. Teama de a nu pierde moştenirea copilului determină cotitura şi prăbuşirea psihologică a lui Ion, dezvăluind ferocitatea caracterului său. El îşi loveşte odios părinţii, acuzându-i de îmbolnăvirea copilului. Orbirea lui Ion este argumentată de doctorul Filipoiu, care prin diagnosticul său, arată că acelaşi Ion, autorul moral al sinuciderii Anei, este vinovat şi de moartea copilului său. Astfel Ion este condamnat prin faptele sale: încălcarea proprietăţii lui Simion Lungu inducerea în eroare a Anei, şi a lui Vasile Baciu cu scopul de a obţine pentru sine un folos material injust, determinarea sinuciderii soţiei sale, purtările familiare josnice, adulterul şi înşelăciunea, chiar în dauna celui care-i făcuse bine.

Dincolo de zbaterea cotidiană, satul trăieşte în datini şi obiceiuri străbune integrate în viaţa obişnuită a satului, prin ele se manifestă străvechimea aşezărilor, a unui mod de a vieţui caracteristic, o structură sufletească, o spiritualitate ce se oglindeşte în evenimentele esenţiale ale satului românesc. Naşterea, botezul, nunta, obştescul sfârşit, hora, sunt în roman, monumente care fixează cadrul şi pulsul vieţii satului, iar ceremonialul, îndătinarea într-un mod de viaţă ce rămâne acelaşi, încât, dacă oamenii, după legea firii şi în frământarea vieţii, se sting, alţii le iau locul, în acelaşi sat, în care pare că nimic nu s-a schimbat. Într-o altă perspectivă, şi ea istorică, satul e cuprins în raporturile lui cu stăpânirea austro-ungară. Mai afectaţi sunt intelectualii pentru că slujbaşi ai unui regim administrativ şi politic agresiv, existenţa acestora depinde de autorităţi. Conştiinţa asupririi naţionale se manifestă însă diferit după gradul de dependenţă, avocatul Victor Grofşoru militează pentru emancipare socială şi naţională pe căi legale; profesorul Spătaru este un extremist; Titu Herdelea, cu fumurile lui scriitoriceşti - un entuziast.

În împrejurările acestea neprielnice, romanul lui Liviu Rebreanu vorbeşte totuşi despre o permanenţă a vieţii româneşti, cu rosturile ei de neclintit în satul transilvănean.

ÓCopyright www.ReferateOnline.com Cel mai complet site cu referate

©Copyright www.ReferateOnline.com Cel mai complet site cu referate

Liviu Rebreanu: Răscoala

Mersul ascendent al creaţiei lui Rebreanu culminează cu romanul Răscoala apărut la sfârşitul anului 1932. El apare într-un moment în care problematica social-politică românească este dominată de urmările grave ale crizei economice din 1929 şi, ca o consecinţă directă a acestor urmări, de intensificarea tot mai viguroasă a protestelor populare, care aveau să ducă în final la luptele greviste de mare amploare din 1933.

Perioada de zămislire şi elaborare a romanului a fost îndelungată. Primul gând de a înfăţişa

tema mişcărilor ţărăneşti din 1907, i-a venit lui Rebreanu în 1909, îndată după sosirea lui la

Bucureşti, când ecoul răscoalei ţărăneşti, atât de crunt înăbuşită era foarte viu pretutindeni.

Scriitorul oscilează între abordarea dramatică (Ţăranii, apoi Răscoala) şi cea epică (ciclu de

nuvele Răscoala) a temei, apoi se opreşte la roman.

Ca documentare Rebreanu: a) a studiat amănunţit variatele mărturii ale vremii, c

are consemnau răzvrătirea ţăranilor; b) a lecturat tot ceea ce s-a scris în domeniul liric, epic şi

dramatic în vremea aceea; c) a făcut investigaţii la faţa locului, şi numeroase convorbiri cu

participanţii la răscoală, mai ales din satele fostelor judeţe Argeş şi Teleorman, în care suferinţele

înăbuşite de veacuri au izbucnit mai intens. Documentarea temeinică pe viu i-a fost înlesnită de

faptul că tocmai în aceste părţi el avea rude prin alianţă, iar mai târziu şi mica lui proprietate de la

Valea - Mare lângă Piteşti.

Ca şi Balzac , Maupassant şi Zola ,scriind despre ţărani, Rebreanu o face din

perspectiva adevărului, spulberând imaginea idilică, convenţională a vieţii satului. Spre deosebire

de aceştia însă, autorul Răscoalei creează o viziune grandioasă, în care se simte simpatia pentru

lumea descrisă, fără a abdica de al principiul obiectivităţii.

Răscoala este un mare roman social, care se desfăşoară pe 2 planuri: un plan urmăreşte

viaţa ţăranilor din Amara, una din moşiile boierului Miron Iuga; cel de-al doilea plan urmăreşte existenţa

unui grup de moşieri şi oameni politici, oprindu-se în mod deosebit asupra familiei Iuga. Intre cele

două grupuri pendulează şi grupul arendaşilor. Desigur, cele două planuri nu sunt complet separate,

între ele circulă personaje, opinii, momentele de confruntare directă sunt momente conflictuale. De cele

mai multe ori, legătura dintre cele două planuri se realizează prin intermediul personajului Titu Herdelea.

Structura. Cartea este compusă din două părţi, fiecare cu câte şase capitole.

Prima parte - Se mişcă ţara! - este o prezentare a condiţiilor vieţii ţăranilor şi a boierilor, a

cauzelor care pregătesc şi declanşează răscoala. Titlurile capitolelor sunt sugestive: Răsăritul, Pămâturile, Flămânzii, Luminile, Friguri, Vestitorii. Mişcarea ţăranilor este descrisă în partea a doua, Focurile. Gradarea cursului acţiunii este semnalată şi prin titlurile capitolelor din această parte: Scânteia, Flăcări, Focul, Sângele, Petre Petre ,

Apusul.

Compoziţia. Romanul începe cu capitolul Răsăritul şi se încheie cu capitolul Apusul. Se deschide şi se încheie cu dezbaterea problemei ţărăneşti, aceste discuţii conferind simetric construcţiei epice. Discuţia din tren, în primele pagini ale cărţii scoate la iveală deosebiri de vederi cu privire la cauzele mizeriei vieţii rurale arendaşul Ilie Rogojinaru susţinând că ţăranii ar fi săraci ca urmare a lenei si prostiei. In epilog, acelaşi Ilie Rogojinaru îşi reia consideraţiile despre ţărani de data aceasta din perspectiva evenimentelor.

Subiectul. Deşi romanul cuprinde două părţi, acţiunea urmăreşte trei momente şi anume: pregătirea, desfăşurarea şi reprimarea riguroasă a răscoalei.

Discuţiile purtate în jurul pământului, în toate mediile sociale (mari proprietari, înalţi funcţionari, meseriaşi, etc.), unii căutând argumente liniştitoare, alţii anunţând revoluţia care "o să facă praf Bucureştiul", permit scriitorului o prezentare gradată a "chestiunii ţărăneşti" cum o numeşte Grigore Iuga. Scriitorul foloseşte tehnica contrapunctului, adâncind alternativ sub ochii cititorului secvenţe dintr-un plan sau altul al acţiunii, fiecare acţiune sau personaj aflându-se, pe rând în prim planul povestirii.

Primul plan - eroul colectiv. Revolta ţăranilor se manifestă întâi în conflicte de mai mare sau mai mică intensitate, desfăşurate la nivelul unor stări de spirit şi la nivelul faptelor care, acumulate, pregătesc răscoala. Atmosfera este de încordare maximă, ţăranii au ajuns la capătul puterilor: Melinte Heruvimu avea faţă galbenă, parcă ar fi fost bolnav de lingoare, şi ochii aprinşi de desperare; Serafim Mogoş mormăie ca şi cum ar avea un spin în inimă, iar Leonte Orbişor mărturiseşte cu convingere că din iarna asta nu-i chip de ieşit: "ori murim, ori ...". Oamenii încep să murmure, se agită şi ameninţă. Vorbele lor cu două înţelesuri, conţin intenţii ambigue încă: Trifon Guju bate coasa "ca să fie bătută", Marin Stan îşi ocăreşte boii pentru că "s-au boierit", iar la horă strigăturile au ceva prevestitor: "foaie verde mătrăgună, / veselia nu-i a bună". O serie de fapte mărunte "irită spiritele": (lui Cercel Ignat i se ia porcul pentru că n-a plătit birul; Aristide, fiul arendaşului Platamonu, o batjocoreşte pe fata lui Chirilă Păun; automobilul Nadinei calcă cocoşul babei Ioana) altele, repovestite, capătă dimensiuni exagerate, şoferul Nadinei zgârţâie zdravăn urechile băiatului care nu vrea să se dea la o parte din faţa maşinii. (Pavel Tunsu, tatăl băiatului, "plin de ură", amplifică întâmplarea - lui Costică, şoferul îi sfârtecă urechea şi apoi "se pune cu palmele şi cu picioarele pe dânsul, până l-a făcut una cu pământul".)

La nivelul faptelor acumulate, distingem trei momente importante în declanşarea răscoalei. 1) Furtul inventat de Cosma Buruiană, care atrage ancheta executată cu brutalitate de către de jandarmi (Serafim Mogoş e bătut), 2) vestea că Nadina intenţionază să vândă moşia Babaroaga, care ascute conflictul dintre ţărani, de o parte şi boieri, Miron Iuga şi Nadina, arendaşul Platamonu şi autorităţile de la Bucureşti, de cealaltă parte, 3) arestarea învăţătorului Dragoş. Faptul îi aţâţă pe ţărani, care, alarmaţi din nou, pătrund în curtea boierească, protestând împotriva arestări şi, în acelaşi timp, spunându-şi hotărât păsurile.

În această atmosferă cineva povesteşte că e poruncă de la Vodă să se împartă oamenilor pământurile, iar Leonte Bumbu află că în Teleorman ţăranii umblă "din sat în sat, alungând pe boieri, luându-le moşiile şi dând foc conacelor, ca nu cumva să se mai întoarcă înapoi". Astfel de ştiri sosesc din ce în ce mai des; Toader Strâmbu povesteşte că în Vaideei s-aude că prin alte locuri oamenii au şi pus mâna pe ce au putut şi-au alungat pe boieri şi au început să-şi ia fiecare cât pământ îi trebuie.

Reacţiile ţăranilor relevă caracterul spontan al mişcării, lipsa de organizare şi de perspectivă, fărâmiţarea.

Focul este prevestit de dimineaţă, cu zori roşii. Cârciumarul Busuioc îi spune lui Vasile că ţăranii "s-au apucat de revoluţie". Miron Iuga văzuse focurile de la Ruginoasa şi are şi el presimţiri ciudate. O mare energie este descătuşată, iar faptele sunt crude, uneori sângeroase: Petre Petre o silueşte pe Nadina, Toader Strâmbu o va ucide, i se plăteşte fapta lui Aristide Platamonu, colonelul Stefănescu este izgonit din sat, Boiangiu e bătut. Abia doua zi, spre asfinţit, mulţimea din Amara, după o viermuială în faţa cârciumi, unde se încrucişau toate veştile şi zvonurile, se îndreaptă spre conacul lui Miron Iuga şi-l ucid.

După furtună, la porunca lui Petre Petre, toată lumea, cu mic, cu mare ieşise în capul satului. Ţăranii au feţele roşii si ochii aprinşi de aşteptare. Toţi aud vocile învolburate, într-un cor sălbatic, aşteptând sosirea maiorului Tănăsescu şi a prefectului Baloleanu. Ca în marile epopei, are loc o înfruntare verbală. Reprimarea este sângeroasă. Două sute de ţevi de puşcă se îndreaptă asupra ţăranilor, dar ei rămân dârji, nu mărturisesc şi nu demască pe cei vinovaţi a fi conducătorii lor.

Este impresionantă mişcarea tumultoasă, caracterul parcă aproape cosmic al răscoalei. Tăranii trăiesc vijelios clipa răzbunării, convinşi că vor schimba faţa lumii.

Conturarea eroului colectiv s-a realizat prin: 1) dimensionarea enormă;2) amănuntul semnificativ şi tehnica detaliului; 3) introducerea elementului fabulos; 4) dezlănţuirea se realizează panoramic în secvenţe cinematografice; 5) caracterizarea personajului colectiv de către alte personaje; 6) limba (ziceri tipice, stilul cenuşiu, personificări, epitete cu valoare personificatoare (focul, repetarea unor cuvinte).

Fruntaşii satului cei care au ceva pământ dar mai vor să cumpere: Lupu Chiriţoiu, Luca Talabă, Serafim Mogoş, (Petre Petre).

Al doilea plan

Titu Herdelea oscilează între o tabără şi alta: este de partea ţăranilor, cărora le ia apărarea (e ziarist), dar socoteşte o izbândă pătrunderea lui în intimitatea marilor proprietari Iuga sau Gogu Ionescu.

Miron Iuga - Grigore Iuga sunt sensibili la soarta ţării, la unitatea neamului.

Miron Iuga dârz, puternic, de o voinţă inflexibilă, autoritar, se consideră stăpân cu drepturi depline asupra ţăranilor de pe domeniile sale, le aduce învăţător, pe care îl înlătură când vederile acestuia ar putea să-i submineze autoritatea, se îndură de suferinţele oamenilor, îi ajută în momentele grele, energic, se bucură de prestigiu, spirit conservator, de mentalitate feudală, apără vechea orânduire, este lacom de pământ, manifestă dispreţ faţă de moşieri ce-şi arendează pământul, orgolios, rigid în mentalitate şi gesturi nu admite să fie contrazis - lucru ce-i va deveni fatal în înfruntarea cu Trifon Guju.

Grigore Iuga este mai modernist şi mai generos. El vrea pământ în măsura în care acesta îi asigură o existenţă liniştită, este mai apropiat de ţărani. Este un spirit contemplativ, un melancolic.

Chiaburii: Filip Ilioara, Marin Stan - manifestă rezervă faţă de răscoală, dispreţ faţă de ţărani, profitori.

Arendaşii - Platamonu, Cosma Buruiană, Gogu Ionescu, Ilie Rogojinaru exploatatori, lipsiţi de scrupule.

Colonelul Ştefănescu - de provenienţă obscură; viclean în raporturile cu ţăranii, evoluează după împrejurări între brutalitate rigidă şi amabilitatea prefăcută.

Maiorul Tănăsescu călău.

Plutonierul Boiangiu - slugarnic, blând, brutal, schingiuitor în funcţie de evenimente.

Prefecţii: - Baloleanu, Boerescu - demagogi făţarnici.