FA BANI CU SITEUL TAU PE PAYPAL: Lucian Blaga

PARADIS ÎN DESTRĂMARE

- comentariu literar -

Lucian Blaga

Între piesele cele mai reprezentative din “Laudă somnului”, “Paradis în destrămare” este, neîndoielnic, cu deosebire simptomatică pentru sentimentul general al volumului. Analiza poeziei confirmă, uşor şi integral, titlul foarte propriu pe care autorul i l-a dat. Ne aflăm, aşadar, în faţa unui peisaj edenic devastat, în care arhanghelul păzitor nu mai ţine în mână decât mânerul unei spade rămase fără flăcări, serafimii colindă pajiştile şi ogorul în căutarea unui adevăr care li se refuză, arhanghelii ară cu pluguri de lemn, copleşiţi de greutatea aripilor, îngerii goi se culcă zgribuliţi de frig şi fân, când porumbelul Sfântului Duh stinge luminile zilei, în vreme ce apa vie e invadată de păianjeni, rea premoniţie pentru ce va urma, căci îngerii înşişi vor putrezi sub glie, unde “ţărâna va seca poveştile / din trupul trist”.

Procedeul evident este acela al acumulării gradate a unei serii de elemente convergente care compun imaginea dezolantă şi fără speranţă a unui univers aflat în plină şi cumva inexplicabilă involuţie. Peisajul paradiziac este asimilat unuia natural şi câmpenesc, în care fiinţele celeste săvârşesc gesturi obişnuite şi au îndeletniciri rurale: merg pe câmpuri, ară cu plugurile ca nişte amărâţi gospodari şi se culcă în clăile de fân, spre a se apăra de răcoarea nopţilor. Nu un paradis supraterestru, idealizat, ci unul coborât din ceruri, sofianizat. Asimilarea personajelor sacre cu cele comun omeneşti este un procedeu mai general al liricii de la “Gândirea” pe care Blaga îl foloseşte şi el cu consecvenţă tocmai ca o expresie a perspectivei ortodoxiste asupra relaţiei dintre lume şi divinitate.

Nici un fel de explicaţie nu lasă poetul să se strecoare în text cu privire la cauza acestei lente decadenţe. Tabloul trebuie luat aşa cum este ca o ipostaziere a unei stări interioare pe care o putem descifra, dar n-o găsim mărturisită. Altfel spus, poezia lui Blaga, şi aceasta, şi oricare alta, poate fi “gustată” şi simţită integral în frumuseţea şi desăvârşirea ei fără nici o explicaţie, ca şi cum în ea nu s-ar ascunde nimic altceva decât propria fiinţă, geloasă de structura ei care îi e suficientă şi deplină, fără nevoia altui atribut.

Dacă textul în sine nu legitimează mai mult decât o stare intensivă de melancolie şi, în al doilea rând, o satisfacţie deplină, venind din performanţa exclusiv artistică a viziunii lirice, semantica simbolului pe care-l reprezintă universul “paradisului în destrămare” se poate mult îmbogăţi, lărgi şi adânci printr-un demers firesc şi, în definitiv, inevitabil de integrare şi contextualizare.

Sunt două operaţii de întreprins: includerea poeziei în perspectiva întregului volum din care face parte şi deopotrivă a ansamblului operei lui Blaga şi apoi relaţionarea tuturor cu ambianţa care îi cuprinde.

Opera lui Blaga este, fără îndoială, sinteza superioară şi originală ca orice sinteză a acestor influenţe formative şi modelatoare, sublimate prin forţa unei uriaşe personalităţi creatoare, care a schimbat inevitabil anumite accente ale viziunii generale, dar nu şi sensul ei fundamental. Şi acesta poate fi rezumat, cu nuanţele de rigoare, în ideea unei crize a sacralităţii pe care o trăieşte omenirea modernă în condiţiile civilizaţiei de tip industrial, care masifică pe individ şi-l înstrăinează de substanţa lui.

Interpretarea pe care o dobândeşte în acest cadru “Paradis în destrămare” devine astfel mai luminoasă, mai profundă şi mai semnificativă, poezia dovedindu-se nu numai un scop în sine, dar şi hieroglifa unei atitudini faţă de lume, a unui mod propriu de participare la una din marile dezbateri spirituale ale veacului. Astfel descoperim în lirica lui Blaga, alături de inegalabila modernitate a expresiei sale, acel tradiţionalism al viziunii pe care el îl împarte cu confraţii săi gândirişti, dându-i însă, spre deosebire de ei, forma cea mai subtilă şi mai convingătoare din punct de vedere artistic. Nostalgia unui paradis originar, nealterat de dintele şi furtunile timpului, se desprinde astfel prin contrast din contemplaţia unui teritoriu devastat parcă de un blestem implacabil şi ameninţat cu o moarte care pândeşte până şi ultima esenţă a miracolului existenţei, adică povestea: “odată vor putrezi şi îngerii sub glie /, ţărâna va seca poveştile / din trupul trist”. Spaima şi anxietatea acestui final catastrofic constituie obsesia fundamentală a poeziei atât la nivelul structurii ei interioare, cât şi prin conotaţia contextuală majoră care implică o întreagă atitudine şi viziune existenţială.

Un “Paradis în destrămare” dă impresia a fi în cea mai mare parte a lui, universul imaginar al liricii lui L. Blaga, cântăreţ nostalgic, dezolat şi nu o dată chiar exasperat al unei purităţi şi sacralităţi primordiale, periclitate de o istorie ostilă, împrejurare care conferă poeziei un loc cu totul reprezentativ în opera celui mai mare şi mai profund creator de mister din literatura română, un mister care nu este, bineînţeles un simplu secret provocator şi elucidabil, ci sensul însuşi, inexorabil şi ireductibil, al destinului existenţial al omului. Ontologia sacrului pare să stea, ca şi Eliade, în centrul acestui mister, care rămâne pentru Blaga cheia de boltă a viziunii sale lirice, ca şi a sistemului său filozofic.

ÓCopyright www.ReferateOnline.com Cel mai complet site cu referate

Lucian Blaga: Mesterul Manole

Ca si poezia, dramaturgia lui Blaga atesta strânse legaturi cu miscarea modernista. Chiar însesi denumirile pe care le da unora din piesele sale sunt marturie directa a înrâuririi expresioniste: mister pagân (Zamolxe); joc dramatic (Ivanca); pantomima (Învierea).

În teatrul lui Blaga, ca si în teatrul expresionist, personajele nu sunt decât simboluri pentru fortele stihiale ale vietii. În consecinta, la baza conflictului dramatic vor sta contradictiile dintre aceste forte, care actioneaza în spatele personajelor, si nu motive psihologice sau sociale, determinabile istoriceste.

Drama Mesterul Manole a fost publicata la Sibiu în 1927. Peste doi ani în 1929, la 6 aprilie, piesa vedea si lumina rampei, în premiera absoluta, pe scena Teatrului National din Bucuresti. Piesa se sprijina pe cunoscuta legenda a Manastirii Argesului, iar autorul altoieste pe sensul metaforic al baladei populare ideea ca tot ce e cu adevarat durabil se obtine prin jertfe. Cunoscuta tema a jertfei zidirii este cunoscuta la toate popoarele din sud-estul Europei, dar balada româneasca este unanim recunoscuta ca fiind cea mai aleasa întruchipare artistica. Înnoirea si înnobilarea acestui mit stravechi prin valorile nemuritoare dobândite de îndrazneala, tenacitatea si jertfa generatiilor mai noi este strâns legata de bogatia, stralucirea si unicitatea arhitectonica a manastirii de pe Arges.

Lucian Blaga comprima datele oferite de partea introductiva a baladei si expozitiunea dramei începe cu motivul surparii zidurilor. Derutat si aproape descurajat de acest fenomen de nepatruns, Manole masoara si socoteste în odaia sa de lucru, în prezenta staretului Bogumil si a unui personaj ciudat Gaman, care doarme întins pe dusumea un somn agitat, bântuit de vedenii terifiante, ce-l fac uneori sa tresara si sa se comporte în nestire. Staretul Bogumil are pentru situatia desperata în care se afla constructorii o singura solutie - jertfa. Pentru Manole, jertfa unei fiinte umane este irationala si el continua sa se framânte în nehotarâre. Conflictul dramei începe în momentul în care intra în scena Mira, sotia lui Manole. Mira cunoaste framântarea interioara a sotului sau si a înteles sfatul staretului Bogumil. Între cei doi soti are loc un schimb de replici, la care contribuie si Gaman în visurile sale, din care Manole întelege ca sfatul staretului Bogumil nu e lipsit de tâlc, dar în acelasi timp îsi da seama si de puternica dragoste ce-i leaga pe cei doi soti. Acum conflictul e clar si definitiv instalat; el e de natura interioara, izvorât din înfruntarea luciditatii mesterului care construieste înca multe altare, cu necesitatea, care pentru Manole e irationala, de a sacrifica un om, si nu pe oricine, ci pe propria-i sotie. Elementele conflictului sunt, asadar, pe de o parte, devoranta pasiune pentru constructie, pe de alta, intensa dragoste pentru viata, pentru frumusetea si puritatea ei, toate întruchipate de Mira. Manole este obligat de jocul sortii sa aleaga între biserica - simbol al Vocatiei creatoare - si Mira - simbol al vietii, al dragostei, al puritatii omenesti: biserica si Mira sunt cele doua "jumatati" ale personalitatii eroului. Fara una din ele, mesterul e anulat ca om. Constatam deci un echilibru perfect al fortelor conflictului, si de aici caracterul tragic al acestuia. Blaga va insista asupra acestor framântari interioare, facând din personajul sau un erou de tragedie antica, acolo unde balada rezolva aparent simplu - mai mult prin sugestie - un conflict stârnit de clarificarea în vis a cauzei prabusirii zidurilor. Conflictul piesei lui Blaga e tragic pentru ca e fara iesire. Iesirea din conflict nu poate avea loc decât prin moartea eroului, o moarte necesara, fara îndoiala, iar nu o sinucidere, cum am fi tentati, poate, sa credem, sau o moarte accidentala, ca în balada. Întreaga desfasurare a actiunii releva conditia tragica a creatorului de valori durabile, aflat în lupta cu propriul sau destin.

Iar dincolo de aceasta semnificatie, mitul confera momentului întelesuri nebanuite. Metafora femeie-biserica, devenita transparenta prin însasi desfasurarea actiunii, trimite cu gândul la vocatia zamislirii, în care biserica e simbol al plasmuirii, unei valori estetice eterne, asa cum femeia reprezinta simbolul eternitatii prin neclintitul ei destin de a perpetua, nascând, Omul. Din acest punct de vedere în conceptia lui Blaga Mira nu este un personaj cu o identitate sociala si temporala precisa, e un simbol, si în acelasi timp, un purtator de cuvânt al autorului, care o data cu desfasurarea întâmplarilor descifreaza si semnificatiile lor. În acelasi fel trebuie vazut si Gaman, personaj stihial el însusi si simbol, totodata, al fortelor irationale dezlantuite împotriva rationalului. Manole, desi simbol si el ca mai toate celelalte personaje, evolueaza totusi ca un caracter cu o puternica si problematica personalitate, cu o individualitate distincta, traindu-si intens si neabatut destinul sau de martir al frumosului etern.

Dar întâmplarile se precipita. Zidurile cad din nou si mesterii lui Manole sunt tentati tot mai mult de ideea abandonarii lucrarii. SI, ca si cum noul esec nu era de ajuns, din partea lui Voda un sol aduce un ultimatum. Mistuit de arderea patimii sale creatoare si urmarit de ideea jertfei, Manole fagaduieste spre uluirea zidarilor o noua încercare. Cu raspunsul dat de Manole lui Voda actiunea se apropie de punctul culminant. Dar complexitatea compozitionala a dramei izvoraste din complexitatea personajului ei principal. În permanenta Manole evolueaza pe doua planuri fundamentale aflate într-o strânsa conditionare reciproca: unul psihologic si unul al faptelor. În ordine psihologica, actiunea ei, si o data cu ea, personajul atinge punctul maxim al încordarii în momentul hotarârii de a jertfi (când Manole spune solului ca "biserica se va ridica", hotarârea e definitiva); în ordinea faptelor, punctul culminant e marcat de zidirea Mirei în temeliile bisericii.

Solul pleaca si Manole trebuie sa desluseasca zidarilor tâlcul fagaduielii lui. Unii vor sa-l paraseasca, dar marele mester le strecoara în suflet sentimentul unui destin implacabil care cere o jertfa. Hotarârea e pecetluita prin juramânt. Dupa trei zile de asteptare înfrigurata, în care mesterii se istovesc în tot felul de banuieli de încalcare a juramântului, ale unuia, împotriva celuilalt si ale tuturor împotriva lui Manole, apare Mira. Se face un nou pas spre împlinirea unui destin. Mira însa vine pentru a preîntâmpina un omor pe care-l face raspunzator pe staretul Bogumil. Trecând prin chinuri mai presus de puterea unui om, Manole încearca sa evite jertfirea Mirei, dar zidarii sai îl constrâng cu virtutea juramântului facut. Acolo deci unde balada încerca evitarea zidirii Anei prin invocarea fortelor naturii, Blaga îsi pune eroul în confruntare directa cu propriii sai colaboratori pentru a releva finetea mecanismelor sufletesti antrenate în trairea de catre marele mester a propriului sau destin. În balada natura era un personaj oarecum exterior într-o întâmplare oarecare; nevoile teatrului modern obliga pe poet la întruchiparea fortelor naturii în oameni. Dramatismul va fi mai intens, data fiind confruntarea directa dintre ei. Manole împlineste destinul, caci patima de a zamisli frumosul e neînduratoare. În psihologia framântata a lui Manole, momentul hotarârii de a jertfi, reprezinta în ordinea luptei omului cu natura, la scara istorica, momentul transfigurat artistic al neutralizarii opozitiei dintre natura si cultura. Manole e aici, prin sacrificiul facut, un erou civilizator, care da oamenilor o noua valoare, etern-durabila, asa cum Prometeu, tot prin sacrificiu, le daduse focul.

Blaga nu paraseste nici o clipa conditia omului. Zidarii traiesc din plin febra constructiva a celorlalti, dar obsesia vaierului care razbate din zid si comportarea Mirei în ultimele ei clipe de viata îl robesc tot mai mult. Tot mai puternica devine constiinta ca pentru el, ca individ, sacrificiul nu mai înseamna izbânda, ci secatuirea tuturor puterilor sufletesti. Bolnav de iubirea lui pentru Mira, muncit de inutilitatea sacrificarii celei mai de pret fiinte, care-i apartinea trup si suflet, în gestul suprem al renuntarii nemaigasind iarasi nici un sens, Manole se razvrateste împotriva propriei sale fapte si a celui care i-o ceruse si vrea sa sparga zidul pentru a-si elibera iubita. Dar zidarii îl opresc: biserica pe care o concepuse, opera pentru care sacrificase totul nu mai apartine autorului ei, ci eternitatii. G. Calinescu gaseste în aceasta scena esenta clasica a interpretarii "pe care o da L. Blaga mitului Mesterului Manole... Mesterul vrea sa darâme biserica, dar norodul îl da la o parte. Multimea nu vrea sa stie de autor, el nu recunoaste decât opera".

Finalul dramei din nou se disociaza de balada. În balada, dupa terminarea bisericii, marele mester declara, ca vrea sa construiasca "Alta monastire,/ Pentru pomenire,/ Mult mai luminoasa/ Si mult mai frumoasa!". În drama, insistenta autorului se concentreaza asupra conditiei dramatice a creatorului, de unde gestul de razvratire împotriva propriei lui opere. Biserica ramâne dreapta Ea are acum zugraveli, clopote si carti. Domnitorul vine cu alai sa vada minunea si sa se bucure de stralucirea ei. Boierii si calugarii însa îl acuza pe Manole de crima si socotesc biserica lui "întâiul lacas al lui Anticrist". Acest conflict în aparenta secundar nu este, de fapt, altceva decât exteriorizarea unor contradictii existente în sufletul lui Manole, înca de la începutul dramei. El se si manifesta de altfel prin dezacordul dintre marele mester si staretul Bogumil si prin ezitarile lui Manole de a se hotarî asupra jertfei. Izvorul acestei contradictii se afla în incompatibilitatea mitului precrestin al jertfei cu religia crestina, care nu accepta ideea uciderii. Se clarifica astfel sensurile mitice pe care le aduce în drama Bogumil, calugar atemporal, altfel decât calugarii care cer osândirea lui Manole pentru crima. Dar osânda nu mai ajunge la marele mester. El si-a depasit conditia, cucerind eternitatea si atingând absolutul prin creatia sa zamislita din suferinta. Judecarea lui Manole prin raportarea la cea ce tocmai ispravise nu mai e posibila. El nu mai apartine clipei, nici macar timpului istoric, ci pur si simplu timpului. Nu întâmplator Blaga îsi localizeaza drama pe Arges în jos, dar într-un timp mitic românesc, adica într-un timp initial, fara determinare precisa, în care se încheaga, prin expresia miturilor, situatiile arhetipale, etern repetabile, ale unui popor, în speta poporului român.

Multimea însasi care-l apasa pe Manole împotriva calugarilor si boierilor, sanctifica esenta mitica a eroului: "Noi strigam, boierii urla, noi aparam, calugarii osândesc - toti suntem jos, Manole singur e sus, singur deasupra noastra, deasupra bisericii!" La propriu si la figurat, caci Manole se urca în adevar în turla, trage clopotul, dupa care se arunca în gol.

Propria lui moarte, eterna ca orice moarte, îi eternizeaza opera. Astfel amândoi, autor si opera, ating absolutul.

Desi Manole este cel ce filtreaza întreaga putere si forta a jertfei, zidarii nu ramân nici ei straini de suferinta se de ideea ca au dat minunii cladite de ei tot ce aveau mai bun, inclusiv linistea si echilibrul sufletesc. Ei au învesnicit capodopera lor cu propriile lor suflete.

Dupa cum stim balada se încheie cu moartea tuturor constructorilor, semnificatie nu numai a sacrificiului total, dar si a razbunarii voievodului egoist care vrea sa fie singurul ctitor al unei asemenea capodopere. Blaga lasa în viata pe mesteri ca pe niste dovezi vii si concrete ale adevarului ca marile izbânzi ale omului vor cere neîntrerupt noi si mari sacrificii umane. În esenta lor, fiecare dintre zidari e un Mester Manole.

ÓCopyright www.ReferateOnline.com Cel mai complet site cu referate

Lucian Blaga: Gorunul

În concepţia lui L. Blaga viata este "o mare trecere" prin lumina, dar şi o inexorabilă lunecare spre neant.

Din această viziune s-a născut una dintre temele fundamentale ale liricii lui Blaga, temea vieţii ameninţată de moarte, care - cristalizată încă din volumul de debut - conferă versurilor un sentiment de nelinişte adâncă şi-o tânguire de bocet. Ameninţarea se simte din toate: din contemplarea lunii sau a mâinilor iubitei, din liniştea nopţii sau din curgerea izvoarelor. Spaima de neant cunoaşte la Blaga când o tonalitate tragică, când una elegiacă, atitudinea poetului oscilând între zbucium şi împăcare.

În Gorunul din "Poeme luminii", cea mai cunoscuta elegie pe tema morţii din creaţia lui Blaga, dominantă este seninătatea cu care poetul îşi contemplă presentimentul lentei alunecări în nefiinţă.

Punctul de plecare pare a fi Mioriţa, cu care a şi fost comparată adeseori, dar poezia lui Blaga se constituie într-o viziune net originală şi într-o figurare poetică foarte depărtată de modelul popular. Apropierea este posibilă numai în măsura în care în ambele poezii se evidenţiază un anumit echilibru al fiinţei umane în fata morţii, o detaşare senină. În poezia populară seninătatea ciobănaşului este o stare constitutivă, pe când în poezia lui Blaga devine una dobândită prin cugetare.

Ciobanul trăieşte sub ameninţarea iminentă a morţii, pentru Blaga este doar o ipoteză existenţială, presimţită în umbra unui copac şi în liniştea desăvârşită a unei naturi paradisiace, hrănită din lecturi filozofice şi din Rilke.

În Gorunul trăirea presentimentului morţii devine subiect de meditaţie, spaimele stării de a fi din adâncurile noastre inconştiente sunt controlate de o conştiinţă care vrea să ştie şi care-şi dobândeşte seninătatea numai prin înţelegere.

Compoziţia. Structural, textul e realizat în trei timpi corespunzători celor trei strofe:

unul - al existentei, al stării de a fi (organizat prin notarea unui raport de consonanţă între subiectul liric şi natură)

al doilea - al întrebării (care e un fel de dublare în spiritualitate a trăirii inconştiente)

al treilea - al concluziei (manifestarea cea mai orgolioasă în a transforma formele trăirii în fapte de conştiinţă, în a le insera într-o ordine superioară)

Structura poetică. Semnificaţii. Poezia notează o stare de spirit şi un gând. Discursul poetic pare simplu şi de o fluenţă extraordinară. Organizarea lui într-o succesiune de episoade lirice se realizează în jurul unor cuvinte cheie: linişte şi gorunule, îmi pare şi pesemne. Primele două creează câmpurile semantice ale poeziei (deci seriile de înţelesuri pe care le comunică textul liric), celelalte două aşează totul sub semnul ipoteticului, ca manifestări ale unei subiectivităţi exacerbate.

Termenul linişte apare în patru poziţii:

a) în limpezi depărtări aud din pieptul unui turn / cum bate ca o inima un clopot

b) îmi pare / că stropi de linişte îmi curge în vine, nu de sânge

c) de ce mă-nvinge / cu aripi moi atâta pace

d) şi liniştea / ce voi gusta-o între scândurile lui / o simt pesemne de acum.

Semnificaţiile cuvântului se conturează astfel treptat. La început nici măcar nu e numit sau, mai exact, este numit prin opoziţie. A doua oară participă la construcţia stropi de linişte ca ipoteza aberantă a simţurilor. A treia oară, prin sinonimul pace, captează din context un alt sens, relevat paradoxal --- tocmai în a patra poziţie, când termenul apare singur şi unde prin linişte se înţelege moarte, celălalt cuvânt-cheie se dezvoltă pe verigile materiale ale unei analogii: gorun, trunchi, scânduri, sicriu, în care ultimul termen - o metonimie extrem de sugestivă - transmite tot ideea de moarte, ca şi în cazul primului câmp semantic.

După cum se vede, cuvintele linişte şi gorunule creează două linii de dezvoltare a semnificaţiilor structurii poetice una dinamică, alta statică. Poziţiile semantice ale termenului linişte sunt dispuse într-o ordine care accentuează devenirea sentimentului. Liniştea din prima strofă e asociată cu o mişcare lentă, insidioasă, de învăluire, care duce în mod firesc la trăirea unui presentiment al eternităţii, astfel că o senzaţie oarecare devine o stare de spirit mai profundă, de înfiorare metafizică. Gorunul realizează faţă de această devenire o opoziţie. El rămâne în mod constant punctul de referinţă în jurul căruia se amplifică starea de spirit, realizată prin transfer metaforic în imaginea sicriului care creşte în trunchiul gorunului. Acesta este şi motivul pentru care poetul a plasat gorunul nu în mijlocul codrului, care înseamnă plenitudine, viaţă, ci la marginea lui, ca o sugestie a faptului că pentru temeiuri ascunse moartea l-a săgetat.

Cele doua serii de semnificaţii se întâlnesc în final într-un act uluitor de alăturare a termenilor, care sugerează ipoteza existenţială a unui timp înţeles ca revărsare în moarte:

"Şi mut / ascult cum creşte-n trupul tău sicriul,

Sicriul meu, / cu fiecare clipă care trece,

Gorunule din margine de codru."

Imaginea gorunului falnic, în al cărui trunchi poetul vede crescându-i sicriul şi cea a stropilor de linişte pe care îi simte curgându-i prin vine dau intuiţiei expresie impresionantă. Transformarea cuvântului sicriu în laitmotiv, revenirea lui obsedantă contribuie la adâncirea dramatismului imprimat sentimentului de întrebare fără răspuns: o, cine ştie ?, întoarsa asupra conştiinţei, lăsând ideea morţii sub semnul ipoteticului.

Versificaţia - Versurile sunt fără rimă şi neegale. Foloseşte două procedee:

- ingambamentul sau enjambamentul (procedeu constând în continuarea ideii poetice în versul următor, fără a marca aceasta prin vreo pauză)

- enumerarea prin "şi", care solicită receptarea individuală a fiecărui termen care-l apropie pe Blaga de expresionism:

“Şi mut ascult …

Şi liniştea / ce voi gusta-o”

- metafore: limpezi depărtări

- comparaţie: cum bate ca o inima

- interogaţii retorice.

ÓCopyright www.ReferateOnline.com Cel mai complet site cu referate

Lucian Blaga:

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

si nu ucid

cu mintea mea tainele, ce le-ntâlnesc

în calea mea

în flori, în ochi, pe buze ori morminte.

Lumina altora

sugruma vraja nepatrunsului ascuns

în adâncimi de întuneric,

dar eu,

eu cu lumina mea sporesc a lumii taina–

si-ntocmai cum cu razele ei albe luna

nu micsoreaza, ci tremuratoare

mareste si mai tare taina noptii,

asa îmbogatesc si eu întunecata zare

cu largi fiori de sfânt mister

si tot ce-i nenteles

se schimba-n nentelesuri si mai mari

sub ochii mei -

caci eu iubesc

si flori, si ochi, si buze, si morminte.

Poezia a aparut în fruntea volumului Poemele luminii (1919). Este în egala masura o arta poetica si o poezie filozofica de cunoastere.

Poezia nu este o arta poetica obisnuita pentru ca Blaga nu vorbeste nicaieri clar, explicit, despre rosturile poeziei si ale poetului. Aceasta diferenta devine mai evidenta, daca comparam poezia cu Testament de Tudor Arghezi. Spre deosebire de Arghezi, care îsi exprima clar conceptia despre izvoarele poeziei, despre instrumentele ei, despre misiunea poetului si a poeziei, poezia lui Blaga cuprinde un continut incifrat pentru a carui întelegere este necesara raportarea la conceptia sa filozofica.

Poetul concepe lumea ca pe o corola de minuni, care cuprinde tainele ce apar în calea omului. Poetul foloseste metafore pentru a sugera tainele care se ofera cunoasterii omului; deci flori, ochi, buze, morminte înseamna natura, omul, iubirea, cuvântul, moartea.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

si nu ucid

cu mintea mea tainele, ce le-ntâlnesc

în calea mea

în flori, în ochi, pe buze ori morminte.

Paralel, poetul procedeaza la o singularizare a eului sau poetic; oamenii obisnuiti, prin cunoasterea lor rationala, paradisiaca, distrug aceste taine. Poetul, prin cunoasterea sa intuitiva, metaforica, luciferica, nu ucide tainele universului:

Lumina altora

sugruma vraja nepatrunsului ascuns

în adâncimi de întuneric

Folosind conjunctia adversativa dar, poetul insista asupra opozitiei fundamentale dintre felul sau de cunoastere si cunoasterea celorlalti. Tot în acelasi scop poetul foloseste si o comparatie expresiva: asa cum razele lunii maresc taina noptii, poetul, prin cunoasterea sa intuitiva, metaforica, îmbogateste lumina lumii:

dar eu,

eu cu lumina mea sporesc a lumii taina -

si-ntocmai cum cu razele ei albe luna

nu micsoreaza, ci tremuratoare

mareste si mai tare taina noptii,

asa îmbogatesc si eu întunecata zare

cu largi fiori de sfânt mister

În Pietre pentru templul meu Blaga marturisea ca misiunea poetului nu este de a descifra tainele ci de a transforma în taine si mai mari. Aceeasi idee este exprimata prin versurile:

si tot ce-i nenteles

se schimba-n nentelesuri si mai mari

sub ochii mei -

La baza cunoasterii si a actului poetic poetul pune iubirea:

caci eu iubesc

si flori, si ochi, si buze, si morminte.

Iubirea nu are la Blaga doar o functie sentimentala, ci reprezinta o modalitate de cunoastere, de patrundere în misterele universului. Blaga sugereaza ca numai dintr-o astfel de iubire pentru lume, pentru valorile vietii si numai dintr-o astfel de cunoastere intuitiva, luciferica, se poate naste poezia.

Misiunea poetului este deci de a amplifica tainele universului, de a intui în formele concrete (flori, ochi, buze, morminte) marile taine, esenta lucrurilor si a fenomenelor.

Poezia înseamna deci intuirea în concret, în particular a universului, patrunderea intuitiva în esenta fenomenelor. Poezia este deci o viziune poetica a lumii. La baza ei sta cunoasterea metaforica, luciferica, si iubirea.

Rolul poetului este de a proteja si de a amplifica misterele lumii.

Ceea ce priveste realizarea artistica, se remarca capacitatea poetului de a plasticiza idei abstracte. Astfel el foloseste un sir de metafore: corola de minuni, flori, ochi, buze, morminte, lumina altora, luminea mea, etc. pentru a reda conceptia sa despre cunoastere si creatie.

Cuvântul-cheie este taina, redat metaforic prin vraja nepatrunsului ascuns, adâncimi de întuneric, sfânt mister, întunecata zare, nentelesuri si mai mari, taina.

Poetul îsi realizeaza diascursul liric exclusiv în vers liber.

Poezia este alcatuita din 20 de versuri, alternând 6 versuri scurte si foarte scurte cu 14 versuri lungi si foarte lungi. Întregul discurs liric este construit pe opzitia termenilor principali, cunoasterea poetica, luciferica, si cunoasterea poetica, lumina mea. Pentru lumina altora exista un singur verb: sugruma, dar se subîntelege si celelalte verbe: strivesc, ucide, nu sporeste, nu îmbogateste, nu iubeste. Opozitia este marcata gramatical si prin conjunctia adversativa dar (dar eu / eu cu lumina mea…) si prin conjunctia cauzala caci (caci eu iubesc…).

Poezia se constituie astfel într-o marturisire lirica a unui crez artistic si a unei conceptii filozofice depsre cunoastere. Ea este semnificativa si pentru lirismul reflexiv, metaforic a lui Blaga.

ÓCopyright www.ReferateOnline.com Cel mai complet site cu referate