Marin Preda

Morometii

de Marin Preda

            Originalitatea romanului Morometii sta fara indoiala in noua viziune asupra lumii rurale.

            Cele doua volume contin povestea unei familii de tarani din Campia Dunarii, mai precis din satul teleormanean Silistea-Gumesti, care cunoaste, de-a lungul unui sfert de secol, o adanca si simbolica destramare.

            In volumul I satul e infatisat cu cativa ani inaintea celui de-al doilea razboi mondial, in vara anului 1937, intr-o perioada de relativa sau iluzorie stabilitate sociala, perioada in care timpul era  foarte rabdator cu oamenii.

            Spre deosebire de inaintasi, care au vazut satul din Campia Dunarii zbuciumat, angajat in actiuni disperate, Marin Preda descrie, in primul volum din Morometii un sat in care nu se petrec drame zguduitoare, formidabile rasturnari si unde nu clocoteste razvratirea. Traiul populatiei din Silistea-Gumesti nu e usor deloc, decat pentru cateva familii instarite, familiile unora ca alde Aristide, Cotelici, Balosu sau Iocan, dar nici peste masura de amarat nu este. Ii apasa pe multi impozitele, fonciirea si alte neajunsuri dar ele pot fi inca suportate de oameni, care se aduna cu placere duminica, la taifas, in poiana lui Iocan unde citesc ziare, povestesc anecdote, glumesc, angajandu-se in adevarate dueluri ale inteligentei.

            Silistea-Gumesti este o comuna mare, cu doua biserici, o scoala cu patru sute cincizeci de elevi incrisi si vreo sapte invatatori. Hotarul comunei cuprinde, loturi mai vaste sau mai restranse ale taranilor si mosia Maricica, vegheata cu strasnicie de un paznic. Afara de bogatasii satului, care au casa mari, taranii ceilalti vietuiesc in case cu doua sau trei camere si chiar in bordeie.

            Gospodaria Morometiilor pare solida si grija conducatorului ei este s-o mentina intacta. E pentru intaia oara cand in literatura romana taranul nu este stapanit de ideea de a avea pamant, ca sansa a fericirii sale, ci de a si-l pastra.

            Ilie Moromete este dotat, pe langa o filozofie asupra vietii si cu o vointa de a rezista la tot ce contravine gustului sau de trai linistit, confortabil, intr-o gospodarie mijlocie. Astfel, daca Moromete nu face mari speculatii, el cauta sa profite de institutiile capitaliste – nu se sfieste sa ia bani cu imprumut de la banca spre a-si cumpara oi si cai, isi pune la munca familia, el rezervandu-si rolul de stapan, pierde timpul in lungi conversatii cu prietenii, discuta politica – are pareri indraznete despre regalitate si nu se sinchiseste de legionari. Singura sa grija e de a-si achita impozitele si datoriile contractate, taraganand, amanand cat mai mult scadentele, fara sa instraineze ceva din avere. Cand isi da seama ca unul din fiii lui din prima casatorie, Achim, trimis cu oile la Bucuresti ca sa aduca bani, nu se va mai intoarce, Moromete se gandeste sa vanda caii, dati in grija altor doi fii, Paraschiv si Nila. Acestia se opun ; Paraschiv, banuind ca surorile lui tin comori ascunse intr-o lada o sparge. Scena finala in care, dupa ce, pentru a-si imbuna feciorii Moromete se razbuna pe nevasta, scos din rabdari, loveste pe Paraschiv si Nila cu parul, explicand toata tactica sa, atitudinea fata de realitatile crispante din jur : - Atata timp cat traiesc eu, ori faceti cum zic eu, ori daca nu, sa plecati. Am muncit si am trudit si am luat pamant ca sa traiti voi bine ! De ani de zile ma zbat sa nu vand din el, sa platesc fonciirea fara sa vand, ca sa va ramaie voua intreg, orbilor si salbaticilor la minte ! Si […] acum sariti la mine… ca v-am furat munca voastra ! Bolnavule dupa avere !… O sa-ti manance capul averea, sa tii minte de la mine!

            Moromete nu e deci setos de pamant, averea nu reprezinta pentru el un scop ci numai un mijloc de a trai in oarecare tihna, cu iluzia, daca nu cu certitudinea independentei. Cand insa Paraschiv si Nila nu inteleg lupta tatalui cu instrumentele puterii statului (jandarmul, perceptorul) fug si ei la Bucuresti cu caii. Moromete e nevoit sa vanda mai mult de jumatate din pamant, cumpara alti cai, plateste impozitul funciar, rata la banca si taxa scolara pentru fiul mai mic, Niculaie si incepe o viata noua. Cu toate acestea lucrurile nu mai merg ca altadata cand timpul se scurgea… fara conflicte mari in Campia Dunarii :

            In urmatorii ani gospodaria taraneasca continua sa se ruineze. Moromete intra intr-o lunga stare depresiva din care n-avea sa fie scos decat de marile zguduiri care se apropiau. Peste trei ani izbucnea cel de-al doilea razboi mondial. Timpul nu mai avea rabdare.

            Omul vremii sale, lipsit de ipoteza unei alte lumi, Moromete e un sceptic, neincrezator in posibilitatea schimbarilor ordinei prin violenta, de altfel ca si taranul sarac Tugurlan, care, dupa ce dovedeste ca in bratele lui a mai ramas destula vigoare spre a raspunde fortei cu forta se preda, aproape de bunavoie, la inchisoare.

            Asta nu inseamna ca satul lui Marin Preda e lipsit de conflicte. Episodul lui Birica si al Polinei e dintre cele mai semnificative. Polina e adusa acasa la Bririca de catre acesta, fara stirea parintilor. Cearta fetei cu tatal ia proportii. Polina sileste pe Birica sa secere graul de pe pamantul ei de zestre. Birica se bate cu socrul, socrul il da in judecata, apoi tinerii isi pornesc singuri o casa din lut, iar casei lui Balosu ii dau foc.

            In alt episod, Botoghina, tuberculos, se cearta cu femeia sa, daca trebuie sau nu sa vanda pamant pentru a intra in spital, ajung la intelegerea de a vinde pentru a avea bani de sanatoriu. Dialogul dintre cei doi e in stilul obiectiv al autorului, de un afect comic savuros :

            -Vreai sa ma duci la cimitir ? intreba omul plin de manie.

            -Cu ce ma duci fa, la cimitir ? Nu tot trebuie sa vinzi ?

            -Vorbesti parca ai fi proasta in targ, raspunde Anghelina […] Parca am fost din alea care sa-ti puie sula in coasta ca sa-i cumperi marchizet si pantofi de lac […]. N-am sa uit pana-oi muri iarna de-acu trei ani, cand ai pus porcu in caruta si te-ai dus de l-ai dat !… Ai lui Moromete nu platesc cu anii si traiesc si nici pamant n-au vandut…

            -Fa, tu nu vrei sa taci din gura ?… Cand ti-oi da una acuma, iti mut falcile in partea ailalta.

            Daca volumul I se incheie cu Ilie Moromete care ia cunostiinta cu timpul care nu mai avea rabdare in urma unei experiente care ii modifica psihologia si il face sa alunece in mutenie, in volumul II eroul, prin istetimea lui reuseste sa-si refaca starea economica. Rascumpara pamantul vandut, care insa, in noile conditii, devine o povara. Incercarea de reconciliere cu cei trei fii plecati din sat esueaza. Acestia, capatuiti si insurati in Bucuresti nu vor sa mai auda de sat si Moromete se intoarce acasa aproape fara un cuvant din partea lor. Drumurile lor se vor desparti. Paraschiv, ajuns sudor la tramvaie, va sfarsi lovit de o boala de piept, Nila va muri pe front, Achim singur se va descurca in comert. Catrina il paraseste si ea pe Moromete (ii reproseaza ca n-a avut grija de Niculaie si de cele doua fete, Tita si Ilinca).

            Cu toate ca Moromete revine in prim-plan la sfarsitul cartii, atentia cade acum asupra lui Niculaie. Acesta, ajuns activist, este trimis de la raion sa supravegheze in satul natal secerisul si predarea cotelor catre Stat. Descrierea peripetiilor acestei actiuni prilejuieste autorului nu numai o pagina vie de istorie dar si o capodopera de observatie a psihologiei taranesti intr-un monent de mare incordare, de ezitare intre subordonare si revolta, intre aparenta pasivitate calma si bruca izbucnire a nelinistii, ca in asteptarea unei catastrofe (incurcatura este datorata unei directive a bazei de receptie care pretinde ca graul primit de tarani la insamantare cu neghina sa n-aiba la predare corpuri straine ceea ce reclama trecerea lui prin trioare si ca atare cresterea cantitatii cotelor). In cele din urma baza de receptie incuviinteaza predarea cotelor cu corpuri straine si lucrurile se linistesc.

            Niculaie Moromete, banuit de a fi uzat de mijloace silnice de convingere, este demis din functia de activist regional si abia salvat de la excludere de un prieten, trimis la munca de jos. Dupa alte intamplari pe care romancierul nu le mai insira, Niculaie ajunge horticultor (se casatoreste cu Marioara, fiica lui Adam Fanatana, care era asistenta medicala). Fiul lui Moromete e un om al vremii sale, capabil de a face fata tuturor obstacolelor dupa cum Ilie Moromete, tatal fusese la vremea lui, impins acum de imprejurari fara sens pentru el, om vechi, la periferia istoriei.

Ilie Moromete – caracterizare

                                                                       

            Marin Preda pleaca in construirea personajului Ilie Moromete de la tatal sau , Tudor Calarasu , modelul sau literar : “Scriind , totdeauna am admirat ceva , o creatie preexistenta , care mi-a fermecat nu numai copilaria , ci maturitatea : eroul preferat , Moromete , care a existat in realitate , a fost tatal meu . Acest sentiment a ramas stabil si profound pentru toata viata.”

          Ilie Moromete , aflat intre “tinerete si batranete , cand numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva” , este un om rational in ceea ce priveste atitudinea lui fata de pamant . Spre deosebire de Ion al lui Rebreanu  , care era dominat de instinctul de posesiune, de lacomie pentru pamant , Moromete nu este sclavul imbogatirii , ci pamantul  constituie pentru el simbolul libertatii materiale si spirituale , idee marturisita de el in finalul romanului : „Domnule , eu am dus totdeauna o viata independenta” .

          Ilie Moromete este singurul taran-filozof din literatura romana , framantarile sale despre soarta taranilor dependenti de roadele panantului , de vreme si de Dumnezeu sunt relevate pentru firea sa reflexiva .

          Meditand asupra propriei vieti , cand parasit de fii cei mari , cand familia sa se afla in pragul destramarii , Ilie Moromete se gaseste ca gresise considerand ca lumea „lumea era asa cum si-o inchipuia el” si ca nenorocirile sunt „numai ale altora” . Simtindu-se singur , isi cauta linistea pe camp , in afara satului , unde poate vorbi cu sine insusi , deoarece „cum sa traiesti , daca nu esti linistit ?” Moromete se aseaza pe o piatra de hotar „cu capul in maine” , punandu-si un sir de intrebari , ca si cand ar fi vorbit cu altcineva , cautand explicatii pentru declinul in care se afla familia sa . Gandurile sumbre se indreapta spre o autoanaliza a atitudinii de parinte , a relatiei sale cu copiii si se consoleaza: „Am facut tot ce trebuia (...) le-am dat (...) fiecaruia ce-a vrut (...) i-am iertat mereu” .

          Relevanta pentru aceasta trasatura este si scena ploii , cand Moromete udat pana la piele de o „ploaie repede si calda” , cugeta si exprima o adevarata filozofie de viata  precum monolog interior , analizeaza conditia taranului in lume precum si relatia dintre tata si copii . El se intreaba „ce-o sa mananci , ma tampitule?” cu un glas plin de amaraciune si compasiune . Dezamagit in etica sa paterna , ranit de fiii sai mai mari in autoritatea de tata , se consoleaza cu faptul ca si-a facut datoria de parinte : „tot am facut ceva , am crescut sase copii si le-am tinut pamantul pana in momentul de fata , desi ei au fugit ca niste tradatori si „n-au vrut sa-l munceasca” . Grija lui pentru educatia copiilor razbate cu tristete la suprafata si , desiniciodata nu s-a aratat iubitor cu ei , este limpede ca le-a dorit totdeauna binele : „toata viata le-am spus si i-am invatat (...) dar pe tine sa vedem daca esti in stare cel putin de-atata (...) ca de mancare e lesne , dar ce le spui ? (...) si-or sa te invete ei pe urma minte cand oi imbatrani . O sa-si stearga picioarele pe tine , ca n-ai stiut sa faci din ei oameni” .

          Disimularea este o trasatura definitorie a firii lui Moromete , evidenta in majoritatea scenelor din roman . Scena dintre Tudor Balosu si Moromete este semnificativa pentru „firea sucita” a eroului . La intrebarea lui Balosu daca s-a hotarat sa-i vanda salcamul , Moromete se gandeste ca e posibil sa i-l vanda , insa raspunde cu voce tare : „Sa tii minte ca la noapte o sa ploua . Daca da ploaia asta , o sa fac o gramada de grau” , subintelegand ca s-ar putea sa scape si astfel de datorii , decat taind salcamul . Starneste deseori reatii uluitoare celor din jur , din cauza logicii sale „sucite” , cum ii spune Catrina . Dupa plecarea lui Jupuitu , Moromete este cuprins de o „ciudata voiosie” si-i marturiseste lui Balosu „l-am pacalit cu doua sute de lei (...)  i-am dat numai o mie (...) . Balosu se uita la el cu o privire rece si buimaca . Nu intelegea.”

          Ironia ascutita , inteligenta iesita din comun si spiritul jucaus , felul sau de a face haz de necaz contureaza un personaj aparte intre taranii literaturii romane , stand mai aproape de realitate decat de fictiune .

Citirea ziarelor in Poiana lui Iocan este o hrana sufleteasca pentru Moromete , discutiile purtate aici au rolul de a clarifica si disocia ideile din articolele publicate , de a descifra sensurile profunde ale politicii vremii si nu de a prezenta fapte de senzatie . El este categoric , in viata colectivitatii , o autoritate care-i domina prin replici bine gandite , pline de umor si ironie : „Lasa-l  , ma Dumitre  , zise Moromete blajin . E si el legionar  , ce-ai cu el  ?” .              Cand se hotareste sa taie salcamul nu spune nimanui , il scoala pe Nila in zorii zilei , care este naucit de decizia tatalui sau : „De ce sa-l taiem ? Cum o sa-l taiem ?” , dar cu totul uluit de raspuns : „Asa ca sa se mire prostii !” Dupa accea , la aceeasi intrebare a lui Paraschiv, Moromete , il pune pe Nila sa-i raspunda , care citandu-l pe Moromete , ii spune cu bucurie : „Ca sa se mire prostii” . Trimitand pe Nila sa vina cu caii pentru a cara salcamul ce urma sa cada , acesta duce caii chiar in directia in care urma sa se prabuseasa pomul , iar Moromete exclama cu umor : „Adica da ! ... Treci cu ei incoa sa cada salcamul pe ei” . Exemplele sunt numeroase , „a face haz de necaz” fiind o adevarata filozofie de viata a lui Moromete . Lui Niculae , care intarzia sa vina la masa , ii spune : „Te dusesi in gradina sa te odihnesti , ca pana acum statusi !” sau certand fetele , care se dusesera la scaldat , in loc sa-si ajute mama sa pregateasca masa : „Daca va iau de par si matur batatura cu voi , va scutesc de-o treaba manie dimineata” .

          Tehnica amnarii sete un alt concept al filozofiei de viata a lui Moromete , el incercand sa taraganeze orice decizie sau atitudine cere nu-i convenea . Scena cu Jupuitu este magistral construita de prozator , atmosfera , tensiunea , iritarea celorlalti fiind inadins provaocata de Moromete pentru a se razbuna pe cei care nu intelegeau greutatile bietului taran. Mai intai Moromete intra in curte , trece pe langa prispa fara sa se uite la cei doi , se intoarce „cu spatele la agent” , se rasteste la Paraschiv care nu se vedea nicaieri , apoi se rasuceste brusc pe calcaie si striga : „-N-am !”- totul desfasurandu-se sub privirile uluite , naucite ale agentilor . Calm apoi , se cauta prin buzunarele flanelei de unde scoate praj de tutun , se uita urat la omul care-l insotea pe Jupuitu si „i se adresa suparat si poruncitor : - Da-mi , ma , o tigara !”

          Firea autoritara , Ilie Moromete este „capul familiei” numeroase , greu de tinut in frau , avand in vedere si conflictele ce mocneau , fiind gata sa explodeze , intre membrii familiei . Marin Preda il prezinta inca de la inceputul  romanului „stand deasupra tuturor” si stapanind „cu privirea pe fiecare” . Ironia ascutita adresata copiilor sau Catrinei , cuvintele deseori jignitoare („ca sa se mire prostii”) , educatia dura in spiritul muncii si harniciei („ma , se vede ca nu sunteti munciti , ma „) se dovedesc ineficiente , deoarece , cu toata stradania tatalui de a pastra pamantul intreg ca sa le asigure traiul , nu poate scapa familia de la destramare .

          Placerea vorbei este o pasiune pentru taranul mucalit , care profita de orice intalnire cu cate cineva pentru a sta la taclale , desi singurul cu care putea vorbi cu adevarat era prietenul sau  Cocosila , cu care pierdea ceasuri intregi , spre supararea Catrinei . La inceputul romanului , lui Moromete ii placea sa stea pe stanoaga podistei , gandindu-se ca „n-ar fi rau daca s-ar ivi cineva (...) oamenii insa aveau treaba prin curti , nu era acum timpul de iesit in drum” . Auzindu-se strigat , se bucura : „iata ca se ivise totusi cineva” . Necazurile , dezamagirile , tradarea copiilor , neputinta de a platii darile , destramarea familiei il coplesesc pe Moromete , dovedind ca intr-adevar numai „nenorocirile mari” pot schimba firea puternica a lui Moromete . In finalul volumului intai , Moromete , aparent nepasator , „nu mai fu vazut stand ceasuri intregi pe prispa sau la drum pe stanoaga . Nu mai fu auzit raspunzand cu multe cuvinrte la salut . Nu mai fu auzit povestind” . Ilie Moromete de acum semana cu „capul de huma arsa” , pe care i-l modelase candva din lut Din Vasilescu , nu mai participa la aunarile din Poiana lui Iocan , care „lipsite insa de omul lor (...) aveau sa-si piarda si ele curand orice interes” . Schimbarile profunde produse asupralui Moromete aveau sa se extinda in curand asupra intregului sat , „trei ani mai tarziu izbucnea cel de-al doilea razboi mondial . Timpul nu mai avea rabdare” .

          Ultimele capitole ale cartii constituie cele mai frumoase pagini care ilustreaza moartea unui taran din toata literatura noastra . Parasit de Catrina si de fiii lui , ramane la batranete cu fata cea mica , Ilinca . Apropiindu-se de varsta de 80 de ani , slabit si inputinat la trup , Moromete , cu ciomagul in mana , rataceste in nestire pe langa garduri , pe camp , pana cand , intr-o zi , fu adus cu roaba acasa . Pe patul de moarte , Ilie Moromete isi concentreaza intreaga filozofie de viata in cateva cuvinte pe care le adreseaza , cu mandrie si satisfactie , doctorul : „Domnule , (...) eu totdeauna am dus o viata independenta” .

          Personajul principal al romanului „Morometii” de Marin Preda , Ilie Moromete este „un contemplativ inteligent , temperat , un <filozof> iubind <linistea> (fara de care nu se poate trai si nu se poate face nimic durabil) si mai ales iubind libertatea , independenta de gandire si exprimare a opiniilor” . (Ion Rotaru)

          Particularitatile stilistice se contureaza din stilul narativ lent si rabdator , cu accente pe amanunt descriptive , pe detaliile sugestive ale gesturilor si mimicii personajelor . Taranii lui Marin Preda au independenta de miscare , de gandire si exprimare , autorul nefiind prezent in determinarea reactiilor acestora , de aceea eroii sunt personaje-reflector .

          Prozatorul utilizeaza intreaga gama narativa si psihologica , de la dialog la monolog si monolog interior , autointrospectie , conferind romanului virtuti ale prozei de creatie si ale prozei de analiza psihologica .

          Natura inconjuratoare ofera cadrul propice starii reflexive a personajului principal , Ilie Moromete reflectand asupra conditiei taranului in lume , asupra vietii in general , fie in fundul gandirii , fie pe lotul lui de pamant , cautandu-si linistea in singuratatea familiara a personajului rural .

          Stilul exceleaza prin oralitate , ironia subtila sau ascutita creand uneori o atmosfera tragi-comica , iar expresivitatea verbelor actualizeaza intamplarile , desi timul , privit in relatie cu omul si cu istoria , ameninta linistea interioara a lui Moromete si zguduie din temelii traditiile milenare ale satului romanesc .

          „Morometii” lui Marin Preda este un roman realist , caruia stilul anticalofil , asemenea stilului prozatorilor interbelici , ii confera precizie , concizie si claritate .

          „Prin „Morometii” , Marin Preda dovedeste ca taranismea nu e stapanita , cum se credea , doar de instinct , ca , dinpotriva  ,  e capabila de reactii sufletesti nebanuite” . (Al. Piru)