Mihai Eminescu

Sara pe deal

Pulbicată în Covorbiri literare din 1 iulie 1885, Sara pe deal a fost compusă la Viena, în 1871, finisată în 1872 .Dragostea dă poetului o sensibilitate sporită pentru lucrurile din jurul său. Tematic, Sara pe deal este poemul dorului de dragoste, al visului pur. E visul tânărului abia ieşit din adolescenţă care aspiră spre ideal.El viseaza o fata ideala care sa-l inteleaga si sa-l insoteasca pretutindeni. Mânat de dor, de o pornire adâncă venită din sine, el îşi imaginează – fermecata experienţa - poveste iubirii, pe care o trăieşte ca pe o dorinţă aprinsă şi statornică. În viziunea lui Eminescu, o astfel de iubire în care fiinţele descoperă armonia sufletelor şi frumuseţea universului este reper de valoare supremă, echivalent valoarea vieţii înseşi: "Astfel de noapte bogată / Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată ?", idee ce poate fi comparată cu aceea din Luceafărul: "Şi pentru toate dă-mi în schimb / O oră de iubire" sau din Pe lângă plopii fără soţ: "O oră să fi fost amici / Să ne iubim cu dor / S-ascult de glasul gurii mici / O oră şi să mor".

Compoziţional poezia este o lucrare cu puternice note de pastel, prin care se realizează un deplin echilibru între planul dragostei şi planul naturii. Organizarea ei compoziţională urmăreşte să sugereze raportul dintre cele două realităţi,  prin încadrarea stării de suflet în starea naturii si invers. Pentru aceasta, poetul insistă mai întâi asupra planului descriptiv, precum pănitor în ultimele patru strofe, cu doar patru versuri aparţinând celuilalt plan, apoi în ultimele două strofe, pune accentul pe spectacolul erotic, refăcând un fragment din ceremonialul cunoscut al perechii eminesciene.

De la început Eminescu percepe cu exactitate componentele naturii şi locul obiectelor în spaţiu. Imaginile au o siguratate realistă, sunt uşor de recunoscut şi de reconstruit. Ele sunt vizuale (cu alternanţe de umbră şi lumină urmărind mişcarea naturii dinspre amurg spre noapte) şi auditive. Sunetele, atenuate , cu o intensitate redusă, contribuie în mod bizar, la accentuarea crescândă a tăcerii generale,a linistei profunde. Ele sunt melodioase şi melancolice: "buciumul sună cu jale", "apele plâng", "fluierele murmură-n stână" ; familiare "scârţâie-n vânt cumpăna de la fântâna", "toaca răsună mai tare", sau imprastiate: "cloputul umple cu glasul lui sara" alcătuind un strat sonor secundar, ca o muzică discretă a naturii.

Spaţiul poetic devine astfel larg, evocator. Nu e nici puternic, nici individualizat prin detalii care particularizează excesiv, dar nici abstract, valabil oriunde şi oricând. Priveliştea care rezultă are o linie romantică domoală, cu turme care urcă dealul, cu oamenii care vin de la coasă, cu sate pitite în vale. Totul e domestic şi pastoral, cu un aer de vechime. In această atmosferă, poetul, patentează un sentiment, care este realizat poetic printr-o usoara trecere a valorilor metaforice dintr-u plan în celălalt. Astfel, în strofa întâi, jalea buciumului şi plânsetul apelor sunt stări în care se reflectă de fapt trăirile sufleteşti ale fetei care aşteaptă: "Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine". Tot aşa epitetele din versul: "luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară" "Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară", pot fi atribuite ochilor care privesc cu dor: iar metafora "stelele nasc umezi pe bolta senină reprezintă echivalentul astral al lacrimilor care apar fără voie din ochii albastri senini ca bolta cerului şi se sfărâmă cu straluciri diamantice între genele fiinţei copleşite de tensiune "Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină", iar asonantele u si a redau nelinistea , nerabdarea si zbuciumul din sufletul iubitei in asteptarea eului liric. Spectacolul general al naturii e creat ca să susţină prin efectele lui de ton afectiv, izbucnirea de nestăpânit a dorului. Versul declamatic care notează momentul: "Sufletul meu arde-n iubire ca para", are dublu rol: închide planul naturii şi concentrează poemul până la sfârşit în jurul poveştii de dragoste. Se reia astfel jocul iniţiatic: "Lângă salcâm stă vom noi noaptea întreagă / Ore întregi spuneţi voi cât îmi este dragă! / Ne-am răzâma capetele-unul de altul / Şi surâzând vom adormi sub înaltul, / Vechiul salcâm".

Este scris un vis în care îndrogăstiţii, îmbătaţi de farmec, adorm, rezemaţi unul de celălalt, se contopesc în natură şi refac, prin pereche, unitatea primordială a mitului.

Întrebarea finală: "Astfel de noapte bogată / Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată", a fericirii şi a nostalgiei totodată, înaltă poemul într-un plan dramatic profund, relevând aspiraţia omului spre ideal şi neputinţa de a-l atinge.

Powered by http://www.referat.ro/ cel mai tare site cu referate

FLOARE ALBASTRA

       Publicata la 1 septembrie 1873 in revista „Convorbiri literare”, poezia „Floare albastra” constituie, dupa cum spunea Vadimir Streinu „primul mare semn al operei viitoare”.

       Precedata in timp de unele mari creatii cum sunt „Venere si Madona”, „Epigonii”, „Mortua est” si „Egipetul” si urmata de „Imparat si proletar”, „Calin-File din povste” sau „Strigoii”, poezia „Floare albastra” isi are punctul de plecare in mitul romantic al aspiratiei catre un ideal inalt, de fericire, incununat de o iubire pura, desavarsita.

        Astfel, poezia „Floare albastra” este o meditatie pe tema iubirii, o idila desfasurata intr-un cadru feeric, in care visul romantic prefigureaza peisajul, putandu-se confunda cu natura, dar si o egloga pe tema fericirii si a iubirii ca forma de cunoastere.

         Titlul poeziei  este alcatuit din doua sintagme-„floare”, reprezentand efemeritatea, delicatetea si „albastra” sugerand infinitul cosmic, dar si aspiratia. Titlul este si o metafora simbol, un motiv romantic care apare si in alte literaturi. In literatura germana, in lirica lui Novalis, floarea albastra se metamorfozeaza in femeie luand chipul iubitei si tulburand inima eroului. Motivul florii albastre apare si la Leopardi, iar la Eminescu floarea albastra reprezinta vointa, dar si nostalgia nesfarsitului sau femeia ideala. De asemenea, albastrul simbolizeaza infinitul, departarile marii si ale cerului, iar floarea poate fi fiinta care pastreaza dorintele.

          In „Floare albastra”, Eminescu evoca amintirea unui proiect erotic esuat, dar esuat din cauza confuziei  barbatului asupra cailor omului de a fi fericit. Orgolios, acesta nu vrea sa se lase amagit de instincte si aspira spre cunoastere, spre cautarea Absolutului. Copila nevinovata care-l avertizeaza:” Nu cata in departarea/ Fericirea ta, iubite!”, imbiindu-l spre jocul voluptuos al idilei, are intuitia adevarului, pe care poetul il descopera dupa epuizarea, prin experienta, a celorlalte cai. Dar , aflat sub scurgerea timpului(aici incepe tema fundamentala a poeziei), omul nu se mai poate intoarce si clipa consonantei sufletesti ,care i-ar fi putut aduce fericirea ,ramane in veci pierduta: „Si te-ai dus , dulce minune/ Si-a murit iubirea noastra/ Floare-albastra! Floare-albastra/ Totusi este trist in lume”.

           Amintirea devine prilej de meditatie asupra fragilitatii fiintei umane in Univers. Din aceasta perspectiva, conditia omului este trista, pentru ca este repede trecator; nu poate reveni asupra erorilor de conduita existentiala, dar nici nu poate pastra, atunci cand traieste, clipa fericirii. Asta este ceea ce Eminescu face, suprapunand peste tema erotica a poeziei, o alta tema, a timpului, care este motivul fundamental al intregii sale creatii romantice. De aceea,”Floare albastra” este nu numai o poezie de dragoste, cum apare la prima lectura, ci si o meditatie cu rezonante mai grave asupra conditiei umane in genere.

          Aceasta interpretare inlatura si controversele iscate in primele editii ale poeziilor lui Eminescu, in care unii editori au publicat varianta „Totul este trist in lume”, adverbul „totusi” parandu-li-se nefiresc si in afara realitatii estetice a acestei poezii de dragoste. Insa cuvantul asezat de poet in finalul micului sau poem este cum nu se poate mai sugestiv si plin de ecouri metafizice.

         Poezia este construita pe doua planuri distincte, inegale ca intindere si cu pondere inversata in accentuarea ideii de baza:un plan este al femeii, celalalt al barbatului. Femeia este o copila naiva, dornica de a se realiza prin iubire. Barbatul este un contemplativ, sedus de dulceata jocului inocent, dar incrancenat sa atinga Absolutul, preocupat-intr-un ceas cand putea sa cunoasca fericirea- de altceva, mai inalt si mai intelept, dupa cum reiese din ingaduinta sa fata de prea plinul pasional al fetei: „Eu am ras, n-am zis nimica”.

         Planul feminitatii(cuprins in strofele 1-3 si 5-12) are forma unui monolog, alcatuit in prima parte dintr-un repros, si apoi, in partea urmatoare, dintr-o provocare inocenta, care este un act de seductie. Reprosul este expresia intuitiei feminine, care simte in diversitatea preocuparilor abstracte ale barbatului pericolul instrainarii. Cunfundarea lui „in stele si in nori si-n ceruri nalte”, gandirea lui plina de imaginile”campiilor Asire”, ale „intunecatei mari” si ale „invechitelor piramide” care „urca-n cer varful lor mare” o determina sa-l avertizeze asupra capcanei in care ar putea sa cada, confundand caile fericirii:”Nu cata in departare/ Fericirea ta, iubite!”.

           Provocarea pe care o lanseaza(strofele 5-12) izvoraste dintr-o nevoie demonstrativa, pare o lectie de initiere intr-un segment al existentei pe care barbatul il minimalizeaza. De aceea, proiectul ei erotic este de o mare fascinatie, poarta in el toate atuurile tentatiei: natura este paradisiaca, iubita este frumoasa si „nebuna”, adica dispretuitoare de conventii, dragostea este neprefacuta si totala, muta si inocenta. Eminescu recompune idila imaginata de fata dupa modelul biblic al perechii unice in gradina raiului. Cadrul natural este insa autohtonizat : e „gura raiului” din cantecul popular, cu luminisuri, cu stanci gata sa se pravale in prapastie, cu izvoare care plang, cu trestii inalte si foi de mure, cu soare si luna. Autohtonizat este si limajul copilei, care se alinta in spiritul oralitatii taranesti:”de ce m-ai uitat incalte”, „voi cerca”, „mi-oi desface”, „cine treaba are”. „Povestea” fetei reprezinta in fapt o alternativa existentiala impotriva durerii de a fi, de care sufera barbatul eminescian: acceptarea instinctualitatii aduce fericirea de a fi. Dulcea copila apare astfel intr-o alta ipostaza, mult mai profunda, devine simbol al unei sperante la care omul n-a renuntat niciodata. Ea descoperise pe cai mai simple si mai directe, un adevar fundamental, pe care barbatul se incapataneaza sa-l ignore: „Ah! Ea spuse adevarul” , „Eu am ras, n-am zis nimica”.

         Planul barbatului, foarte redus(cuprins in strofele 3 si 13-14), are dublu rol, fixeaza „povestea” in interiorul unei amintiri si confera poeziei caracterul de meditatie. Senzatia de poveste evocata este data de prezenta in text a unui narator, marcat de pronumele personal „eu”, si a unor scurte precizari, care delimiteaza planurile: „Astfel zise mititica/ Dulce netezindu-mi parul” sau „Inc-o gura-si dispare.../Ca un stalp eu stam in luna”, apoi in final „Si te-ai dus.../S-a murit iubirea noastra”. Aceste detalii, completate de exclamatii meditative: „Ah! Ea spuse adevarul” sau „Floare-albastra/floare-albastra.../Totusi este trist in lume!” demonstreaza ca povestea de dragoste este pusa intr-o rama, intr-o alta poveste, a barbatului. Rezulta ca planul al doilea, atat de redus in economia poemului, detine rolul esential in conturarea ideii de baza a poeziei, primul plan, al idilei, fiind incorporat intr-o meditatie senina si luinoasa, marcata insa de o iremediabila tristete.

          Din punct de vedere stilistic, „Floare albastra” surprinde, ca si celelalte idile, prin prospetimea si naturaletea limbajului, prin gratia exprimarii. Aceste trasaturi rezulta din valorificarea extraordinar de rafinata a lexicului popular, a vorbirii taranesti si a fonetismelor caracteristice graiului moldovenesc.

         De observat, mai intai, spatiul artistic care formeaza cadrul limitat si echilibrat al idilei. Notiunile care-l compun, exprimate prin substantive-singure sau in constructii specifice- se circumscriu unei geografii a ruralitatii semi-montane: cadrul de verdeata ,izvoare, stanca,bolta cea senina, foi de mure, sat, vale,al portii prag. Sunt cuvinte care apartin fondului lexical de baza al limbii romane, de o mare concretete, accentuata deseori prin determinari substantivale( ochiu de padure, foi de mure, bolti de frunze) sau adjectivale( bolta cea senina, trestia cea lina), care devin epitete sugestive, ornate pentru a picta o natura bogata, paradisiaca. Acest cadru , care reface imaginea Edenului cu unele elemente autohtone, se afla in antiteza cu cel sugerat la inceput in monologul fetei, unde stelele , norii, campiile Asire, intunecata mare si piramidele invechite construiesc un spatiu strain si abstract, incompatibil cu locul iubirii. Cuvintele, desi foarte cunoscute, apartin acum altui orizont lingvistic,fata incercand prin ele sa schiteze universul spiritual al poetului. Expresivitatea nu mai e data de epitete, generale si cuminti,fara putere de individualizare: ceruri nalte, intunecata mare,piramidele-nvechite, ci doar de cele cateva verbe din limbajul popular( a cufunda, a gramadi), care in contextul dat devin  metafore personificatoare.

         De retinut in al doilea rand ,mijloacele verbale care sugereaza starea de gratie a fetei, psihologia ei agresiva. Volubilitatea ei seducatoare se infatiseaza in haina oralitatii populare, cu unele accente regionale:incalte, vom sedea, mi-i spune, voi cerca, mi-i tinea, cine cui ce-i pasa.

         Toate aceste procedee confera poeziei o naturalete a exprimarii si o limpezime a ideilor care produc aproape spontan adeziunea cititorului. Pozitia adverbului „totusi” il smulge din reveria provocata de contemplarea tabloului edenic si-l arunca in zonele incerte ale indoielii filozofice. Eminescu a mizat aici pe o capcana a sintaxei limbii romane. Propozitia „Totusi este trist in lume” pare sa inchida intr-o concluzie, sensul intregului tablou anterior. In realitate, deschide un nou sens, neexprimat,dar presupus, deoarece „totusi” este un adverb de mod cu inteles concesiv, care este de obicei folosit ca un corelativ in regenta unei propozitii subordonate concesive, care aici lipseste. Ceea ce inseamna ca Eminescu gandeste in continuare la aceasta propozitie, dar nu o mai exprima, lasandu-l pe cititor sa o recompuna si sa-i ghiceasca motivul tristetii.

         Prin aceasta interpretare, misterul unei controverse vechi din istoriografia noastra literara ar putea fi elucidat. Important ramane insa faptul ca semnificatiile intregului poem pivoteaza in jurul unui cuvant, a carui incarcatura stilistica, dirijata de gandirea inalta a poetului, depaseste cu mult conditia lui, modesta de adverb.

           Versificatia este trohaica, in spiritul metricii populare, ceea ce inseamna ca accentele produc un ritm coborator, de alintare, dar si de tanguire. Nu altfel sunt manifestarile fetei care se plange gales de pericolul de a fi parasita si se alinta intr-un spectacul erotic, prin care incearca sa-l seduca pe barbatul ales.

      Versurile sunt scurte si uniforme; aproape toate au 8 silabe, cu exceptia versului 1 si 4 din strofele 7, 10,12 care sunt de 7 silabe. Rima , cu  rare asonante (caldura-gura, frunze-ascunse), ceea ce confera versurilor de mijloc o sonoritate melodioasa, inalta si alungita prin aliteratie. Sonoritatea aceasta este apoi taiata de versul final al fiecarei strofe care da ritm intregului ansamblu muzical al poeziei.

       Toate acestea fac din poezia „Floare albastra” care cultiva forma de expresie a unui „clasicism romantic” o adevarata capodopera a poeziei eminesciene si universale.

          

Powered by http://www.referat.ro/ cel mai complet site cu referate

www.eReferate.ro -Cea mai buna inspiratie…

Scrisoarea III

Istoria nationala ca si creatia populara au fost izvoare statornice carora Eminescu li s-a adresat pe parcursul intregii sale creatii, de la avantata oda de tinerete: "Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie..." la opera de maturitate care este "Scrisoarea III". Lucrarea este axata pe tema trecutului istoric al carui simbol este pentru poet Mircea cel Batran, si este alcatuita in spirit romantic pe baza unei severe antiteze dintre trecutul eroic din "veacul de aur" si prezentul decazut.

Impletire de modalitati artistice apartinand genurilor liric, epic si dramatic, "Scrisoarea III" este alcatuita din doua parti. Prima parte are, la randul ei, in componenta mai multe tablouri. Pe un fundal de feerie, poetul infatiseaza in primul tablou visul unui sultan "dintre aceia" de a deveni stapanul lumii. Alegoric, puterea otomana in crestere este figurata prin Luna preschimbata in fecioara si coborata pe pamant. Imaginea copacului crescand din inima sultanului semnifica implinirea visului de dragoste lumeasca al intemeietorului Imperiului Otoman ale carui cuceriri in vremea lui Baiazid ajung sa ameninte libertatea Tarii Romanesti.Tabloul este opera unui artizan care-si alege mijloacele cu pricepere si cu simtul masurii. Epitete, metafore, comparatii, personificari, inversiuni, enumeratii, repetitii concura la impresia de fabulos oriental: "Inflorea cararea ca de pasul blandei primaveri", "mandra fermecare", "sultan dupa sultan" etc. Motive specific romantice: al codrului, al visuli, al lunii si altele sporesc farmecul poeziei.

Cu caracter dramatic, cel de-al doilea tablou ii aduce in prim plan pe Mircea si Baiazid, imaginati intr-un dialog care le infatiseaza trasaturile., individualizandu-i puternic in legatura cu ceea ce reprezinta. Infatuat, dispretuitor, doritor de noi cuceriri Baiazid ii cere voievodului muntean sa i se inchine. Amenintarea e drastica: "De nu schimb a ta coroana intr-o ramura de spini". Abil diplomat, masurat in gesturi si cuvinte, simplu "dupa vorba, dupa port", intelept, demn, scrutand lucid responsabilitatea pe care o are in fata istoriei, dar, mai presus de toate, patriot inflacarat, domnitorul roman vrea sa evite varsarea de sange, luptand pentru cauza dreapta a libertatii si independentei tarii. Stapan pe sine, Mircea simte ca "tot ce misca-n tara asta" ii este aliat de nadejde. Procedeul artistic dominant in aceasta parte este antiteza prin care politicii de expansiune a lui Baiazid i se opun insusirile poporului roman, intruchipate de "domnul Tarii Romanesti": cumintenia, simtul masurii, ospitalitatea.

In centrul celui de-al trilea tablou, prin excelenta descriptiv, se afla batalia de la Rovine, Prezentata intr-un admirabil joc al perspectivelor, de la apropiat la departat, de la terestru la cosmic. Tabloul de lupta este dominat de miscare, imaginile se succed potrivit unei tehnici anticipand-o pe ce a cinematografiei, dinamismul fiind principala caracteristica a artei poetului in acest fragment. Verbul primeste o stralucire inegalabila, tocmai prin puterea de a sugera zbuciumul de pe campul de lupta: ""ies", "implu", "roiesc", "iau", "bat", "vin", "ridica", "se clatina" etc. La plasticizarea tabloului contribuie si inspiratele imagini auditive si vizuale: "codrul clocoti de zgomot", "coifuri lucitoare", "lanci scanteie lungi in soare", menite sa redea vacarmul de pe campul de batalie. Textul dezvaluie acum noi insusiri ale domnitorului roman: "Mircea insusi mana-n lupta vijelia-ngrozitoare / Care vine, vine, vine, calca totul in picioare....". Tot aici apar arhaisme fonetice, lexicale etc: "implu", "nouri", "coifuri", "lanci", "arcuri" termeni ce se refera la arta militara a timpului. Efecte stilistice deosebite se obtin prin asocierile inedite de cuvinte: "Cad arabii ca si palcuri risipite pe campie", "Peste-un ceas paganatatea e ca pleava vanturata" sau chiar "grindin-otelita".

Tablul cu care se incheie partea intai este descriptiv, si infatiseaza odihna vitejilor lui Mircea in momentul inserarii. Poetul introduce aici, in contrast cu tumultul scenei anterioare, o nota idilica, accentuata de scrisoarea fiului de domn, trimisa "dragei sale de la Arges mai departe", scrisoare prelucrata de Eminescu dupa o doina de catanie culeasa de el insusi.

Inainte de a incepe satira politica, poetul se intoarce inca o data indurerat spre "veacul
de aur" de care "se-nvrednicira cronicarii si rapsozii". Elogiul emotionant al poetului este inchinat celor care au ctitorit, Basarabilor si Musatinilor.

In partea a doua a poeziei, societatea contemporana lui Eminescu este supusa unei critici necrutatoare. Poetul cultiva sarcasmul si ironia, satira incarcandu-se de puternice accente pamfletare. Ctitorilor trecutului, prin antiteza, li se opun "saltimbancii si irozii", gloriile efemere, oamenii "ce se lupta cu retoricele suliti", veritabili actori de circ. Principala tinta a atacurilor lui Eminescu este politicianul liberal al carui portret caricatural grotesc este masura intreaga a indignarii si dezgustului marelui poet:

"Vezi colo pe uraciunea fara suflet, fara cuget,
Cu privire-mparosata si la fata umflat si buget,
Negru, cocosat si lacom, un izvor de siretlicuri [...]
Quintesenta de mizerii de la crestet pana-n talpa."

Sunt condamnate cinismul, falsa virtute, falsul patriotism, viclenia, impostura celor ce conduc tara si carora Eminescu le contesta calitatea de legiuitori:

"In camasi cu maneci lunge si pe capete scufie,
Ne fac legi si ne pun biruri, ne vorbesc filozofie".

Eminescu nu ii cruta nici pe tinerii plecati la studii in strainatate, unde se dedau petrecerilor, desfraului, parazitismului. Apostrofandu-i pe acestia, poetul trece la un rechizitoriu fulminant prin care dezvaluie alte pacate ale contemporanilor:

"Prea v-ati aratat arama, sfasiind aceasta tara
Prea facurati neamul nostru de rusine si ocara
Prea v-ati batut joc de limba, de strabuni si obicei
Ca sa nu s-arate-odata ce sunteti - niste misei !"

In maniera romantica, solutia vindecatoare a societatii bantuita de lepra politica nu poate fi descoperita decat tot in trecut, intr-un domn justitiar, cum este Vlad Tepes, invocat pentru asanarea morala a unei lumi reduse la pacienti de balamuc si puscariasi.

         

          www.eReferate.ro -Cea mai buna inspiratie…

Scrisoarea I

          Poezia ne prezintă poziţia vitregă a omului de geniu într-o societate mărginită şi este alcătuită din 5 părţi.

          În prima parte apar două motive romantice, dragi poetului. Primul motiv este cel al timpului - timpul individual şi cel universal. Al doilea motiv este motivul lunii: “Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate“.

          În a doua parte poetul nuanţează motivul lunii, ca un astru tutelar al faptelor meschine sau nobile ale oamenilor. Mai întîi poetul redă o imagine globară a spaţiului terestru de la pustiuri la codrii, de la mări şi izvoare la ţărmuri, şi apoi imaginea se restrînge: “Şi în cîte mii de case lin pătruns-ai prin fereşti/ Cîte frunţi pline de gînduri, gînditoare le priveşti“. În continuare poetul poetul înfăţişează o serie de ipostaze ale individului: “Vezi pe-un rege ce-mpînzeşte globu-n planuri pe un veac/ Cînd la ziua cea de mîine abia cuget-un sărac“, “Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!/ Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr/ Altul caută în lume şi în vreme adevăr“. Apare aici un motiv de sursă schoppehauriană, identitatea omului în faţa morţii: “Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii/ Deopotrivă-i stăpîneşte raza ta şi geniul morţii“. În continuare poetul se opreşte la condiţia vitregă a omului de geniu, care apare în antiteză cu celelalte ipostaze: “Iar colo bătrînul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate/ Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate/ Şi de frig la piept şi-ncheie tremurînd halatul vechi/ Îşi înfundă gîtu-n guler şi bumbacul în urechi/ Uscăţi aşa cum este, gîrbovit şi de nimic/ Universul fără margini e în degetul lui mic/ Căci sub frunte-i viitorul şi trecutul se încheagă/ Noapte-adînc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă/ Precum Atlas în vechime sprijinea ceriul pe umăr/ Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr“.

          Partea a treia cuprinde o cosmogoinie care compoziţional se justifică prin faptul că ea va argumenta cît de vastă este cultura bătrînului dascăl. Pînă a prezenta geneza apar cîteva noţiuni care ar trebui să sugereze încreatul. Geneza propriu zisă începe astfel: “Dar deodată un punct se mişcă … cel întîi şi singur. Iată-l!/ Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl“. Apar aici motivele macrocosmusului şi microcosmosului. Raportat la macrocosmos oamenii nu sunt decît: “Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul“. În continuare poetul vorbeşte despre un previziblil sfîrşirt al lumii: soarele îl vede “trist şi roş“, planetele “îngheaţă“ şi timpul “devine vecinicie“, pentru ca la sfîrşit să domnească din nou această noapte a “nefiinţei“ şi “ eterna pace“.

          Partea a patra este consacrată poziţiei vitrege a cugetătorului de geniu în lumea semenilor săi. Dascălul după ce a cugetat la destinul lumilor cosmice el cugetă acum la destinele indivizilor lumii terestre. Apare aici din nou identitatea oamenilor cu ei înşişi şi cu omenirea întreagă: “Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate“. Voinţele mărunte care îi frămîntă pe oameni n-au nici un sens din cauza ireversibilităţii timpului: “Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gîndesc?/ Ca şi vîntu-n valuri trece peste traiul omenesc“. Cînd vorbeşte despre soarta geniului într-o societate bîntuită de interese meschine apar numeroase accente satirice, uneori deosebit de incisive. Imposibilitatea cunoaşterii propriei vieţi, lasă considerarea operei omului de geniu la discreţia răuvoitorilor, a invidişilor: “Şi cînd propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,/ O să-şi bată alţii capul s-o pătrundă cum a fost?“. Pesimismul schoppenhaurian l-a influenţat pe Eminescu şi în versurile: “Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarmi … orice-ai spune,/ Peste toate o lopată de ţărînă se depune“. Apare din nou ideea că oamenii sunt egali în faţa morţii: “Mîna care-au dorit sceptrul universului şi gînduri/ Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scînduri“. Pe un ton ironic poetul îşi imaginează cum se vor desfăşura funerariile acestui om de geniu. Ele vor avea o falsă solemnitate deoarece oamenii sînt răi, indiferenţi, ipocriţi: “Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel,/ Nu slăvindu-te pe tine … lustruindu-se pe el“. Posteritatea va ignora valoarea operei şi se va rezuma doar la “bibliografia subţire“ căreia îi vor găsi “pete multe, răutăţi“.

          În partea a cincea se revine la motivele iniţiale: contemplarea propriei vieţi şi a luminii lunii ce dezvăluie alături de frumuseţile eterne ale naturii crudul şi tristul adevăr că oamenii sunt identici în perspectiva morţii: “Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii/ Deopotrivă-i stăpîneşte raza ta şi geniul morţii“.

 

Sărmanul Dionis

În 1872 Eminescu citeşte în cenaclul „Junimea” nuvela Sărmanul Dionis. Opera se pare că ar fi fost scrisă în timpul studiilor de la Viena. Nuvela a fost publicată în revista „Convorbiri Literare” în numerele din decembrie 1872 şi ianuarie 1873. Nuvela este pregătită de fragmentele „Umbra mea” şi „Arheus”. Tema operei este incompatibilitatea dintre individul superior, stăpânit de o nestăvilită dorinţă de cunoaştere, care tindă să obţină o libertate absolută a fiinţei şi care încearcă printr-un gest titanic să restabilească armonia pierdută a umanităţii şi lumea meschină, pe care o priveşte cu scepticism şi o refuză, refugiul fiind într-un univers imaginar.

În cadrul nuvelei se desprinde existenţa tragică a eroului, care eşuează când încearcă să îşi depăşească destinul. Chiar şi în cădere are conştiinţa superiorităţii sale. Iubirea este o adevărată temelie a gândurilor şi acţiunilor eroului.

Opera are caracter de nuvelă, structurată într-un prolog cu caracter teoretic, prezentat sub forma meditaţiei lui Dionis. Aici apar idei filozofice, cum sunt deosebirea dintre aparenţă şi esenţă, dintre timp şi spaţiu ca forme de percepţie evocă apriorismul cantian, după care nu există nici timp, nici spaţiu, ele sunt numai în sufletul nostru. Timpul şi spaţiul n-ar avea existenţa obiectivă, dacă lumea şi ce se înţelege prin ea constituie proiecţia subiectivităţii noastre. În acest caz totul se poate petrece după voinţa individului. Prologul pune în lumină un spirit meditativ, speculatist şi fantezist al eroului, dorinţa lui de a învinge timpul şi de a se refugia în trecut sau în vis, ca semn al respingerii lumii în care trăieşte. De la început sunt precizate caracteristicile eroului romantic, sfâşiat de contradicţii. Titlul cuprinde un epitet „sărmanul”, care defineşte soarta geniului neînţeles. Tot în prolog Eminescu ridică problema metempsihozei. Eroul doreşte să înfrângă timpul şi să se refugieze în trecut sau în vis, respingând realitatea. Această metempsihoză dă eroului caracterul romantic.

Naraţiunea conturează portretul fizic şi intelectual al eroului şi se încheie cu epilogul, care cuprinde un motiv din Glossa eminesciană, dar şi un citat din Gotiere. Cel care dă titlul nuvelei este Dionis, un tânăr orfan, sărac, fără speranţe, caracterizat prin sete de cunoaştere, iubitor de singurătate. Are o ascendenţă neguroasă. Dionis este fructul amorului unui tânăr aristocrat cu Maria, fiica frumoasă a unui preot bătrân. Rămas de mic orfan de tată este crescut „din lucrul mâinilor ei”. Păstrează în camera sa portretul tatălui dispărut. Fizionomic el reproduce acest portret, mai puţin ochii, care sunt ai mamei. Cunoaştem apoi cadrul fizic în care trăieşte eroul: într-o casă veche, ruinată, cu trepte putrede, cu o uşă care scârţâie şi un balcon de lemn, care se clatină. Pereţii casei sunt invadaţi de mucegai. Casa este situată într-o grădină pustie. Descrierea interiorului evocă mediul mizer al eroilor meditativi. Pe masă sunt hârtii, cărţi, ziare într-o dezordine. Prin fereastra acestei camere eroul zăreşte femeia înger asupra căreia proiectează toată bogăţia sufletului său. La această atmosferă se adaugă Luna. Eroul află adevărata fericire în reveria nocturnă. El duce o existenţă plenară, numai în peisajul selenar. Visul lui este o dorinţă arzătoare, caracteristică marilor acţiuni, dorinţa cugetării neîngrădite. Dionis este înfăţişat într-o atitudine tipic romantică: închide ochii ca să viseze libere. El se lansează într-o călătorie spre trecut, metamorfozându-se în ipostaza lui Dan, un călugăr discipol al maistrului Ruben, un fel de doctor Faust, cult şi enigmatic. Dionis este iniţiat în tainele metemspihozei, se desparte de propria sa umbră, el devenind etern, iar umbra devine om. Procesul dedublării dezvoltă multiple semnificaţii politico-filozofice: ideea existenţei unei componente eterne a fiiţei umane şi faptul că dragostea este o treaptă spre cunoaşterea absolută. Desprinderea de umbră este o renunţare la condiţia duală de muritor, eroul dobândind astfel unicitatea. Acesta este o trăsătură specifică infinitului. Spre atingerea perfecţiunii eroul trebuie să-şi adauge fiinţa iubită, care devine simbolul iubirii absolute. Cuplul devine etern, ajunge pe Lună, unde cunosc fericirea absolută. Dan continuă să tindă spre absolut în timp ce Maria este supusă timidităţii. Dan este intrigat pe Lună de Doma lui Dumnezeu, închisă şi de enigmatica inscripţie de pe frontonul acesteia, cât şi de absenţa divinităţii.

Neintrînd în contact cu divinitatea Dan ajunge să se considere el Dumnezeu. În acest moment începe prăbuşirea, care coincide cu revenirea la prezent, la Dionis. Finalul se precipită şi fata de la clavir se arată la fereastră, iar Dionis constată că este aleasa din visul său. Este foarte grav bolnav. După vindecare primeşte o moştenire importantă, se căsătoreşte cu Maria şi trăieşte retras de lume, la ţară. Cutezanţa de a se fi substituit divinităţii l-a dus la prăbuşire, dar s-a salvat prin iubire.

Dorind absolutul personajul realizează că este imposibil să atingă şi datorită condiţiei sale de om trebuie să se mulţumească doar cu iubirea care este o etapă a cunoaşterii, dar nu ultima. Dionis nu este altceva decât o proiecţie literară al lui Eminescu, însuşi a capacităţii lui de a atinge culmi nebănuite ale cunoaşterii prin creaţia artistică.

În cadrul operei găsim atitudini şi motive romantice, astfel: Dionis caută o cale de ieşire din realitate printr-un instrument romantic: cartea de magie. Tot el tinde să iasă din timp, „se simte atras de trecut”. Devine călugărul Dan, care citeşte aceeaşi carte şi aici avem motivul visului în vis. Dan este elev al dascălului Ruben, evreu erudit, care îl învaţă să trăiască în viitor, desprinzîndu-se de propria sa umbră. Aici avem motivul umbrei şi al dedublării. Sub influenţa lui Ruben face o călătorie pe Lună, împreună cu Maria, care şi ea s-a desprins de umbră. Aici avem motivul romantic al drumului în cosmos şi al vieţuirii pe o altă planetă.

Romantică este descrierea naturii de pe Lună, totul fiind dominat de astru, de Lună. Eminescu foloseşte motivul căderii Luceafărului, care îndrăzneşte să se creadă Dumnezeu. În acest moment „se simţi trăznit şi afundat în nemărginire”.