FA BANI CU SITEUL TAU PE PAYPAL: Mihail Sadoveanu

Romanul

“Baltagul”

“Baltagul”, de Mihail Sadoveanu este o opera epica deoarece are actiune, autor, personaje si un narrator. Prin intermediul actiunii autorul isi exprima in mod indirect sentimentele de admiratie fata de eroina romanului, Vitoria Lipan, fata de fiul acesteia, Gheorghita, dar si sentimente de condamnare fata de ucigsii lui Nechifor Lipan, Calistrat Bogza si Ilie Cutui.

Ca specie literara aceasta opera este un roman.

Romanul este opera epica in proza, de mare intindere, cu o actiune complexa ce se desfasoara pe mai multe planuri narrative la care participa un numar mare de personaje, cu un conflict puternic, oferind o imagine ampla si profunda a vietii.

Mihail Sadoveanu nareaza la persoana a treia intamplarile ce se desfasoara intr-un anumit timp si spatiu. Fara sa se precizeze anul, intamplarile se desfasoara de toamna, de cand Nechifor Lipana pleaca la Dorna sa cumpere oi, pana primavera, cand Vitoria Lipan, sotia sa, ii descopera osemintele. Spatiul vast cuprinde tinuturi de munte : Magura Tarcaului, zona Bistritei, precum si zona de campie : la Cristesti in baltile Jijiei.

Modul principal de expunere este naratiunea care se impleteste cu descrierea, dialogul si monologul interior.

Aceasta opera are o actiune complicate si mai complexa decat a altor opera epice : schita, povestirea, nuvela. Acest roman cuprinde 16 capitole in care sunt prezentate actiunile Vitoriei Lipan in cautarea si cunoasterea adevarului despre sotul ei plecat demult de acasa. Romanul este structurat pe doua planuri narative: un plan retrospectiv plasat la inceputul romanului care in care Vitoria Lipan rememoreaza intamplarile vietii de familie, si un plan cronologic care relateaza intamplarile de la prezenta oilor si a ciobanilor in baltile Jijiei pana la stabilirea adevarului si a dreptatii.

Titlul romanului este semnificativ, denumind arma crimei, dar si a pedepsei. Gheorghita il omoara pe Bogza, asasinul tatalui sau, cu aceeasi arma cu care Calistrat Bogza l-a omorat pe Nechifor Lipan. Cu acelasi baltag e satisfacuta setea de inavutire, dar si dorinta de dreptate, Baltagul lui Gheorghita ramanand nepatat de sange. In mitologia populara, Baltagul e arma simbolica menita sa implineasca dreptatea, o unealta justitiara. Atunci cand Baltagul e folosit pentru implinirea dreptatii, nu e patat de sange.

Vitoria Lipan traieste in Magura Tarcaului, fiind zavorata in sine de spaima ca ceva rau s-a intamplat sotului sau, Nechifor Lipan, om harnic si gospodar al satului.

De la starea de neliniste, Vitoria devine ingrijorata pentru ca Nechifor please la Dorna sa cumpere oi si nu s-a mai intors cum ar fi trebuit, si nici nu daduse vreo veste.

Ingrijorata, nevasta cere sfatul preotului, dar merge si la baba Maranda, vrajitoarea satului. Vitoria hotaraste sa plece in cautarea lui Nechifor, intrucat o multime de semen rau prevestitoare o indeamna la drum. Mai intai pune in ordine gospodarie cu un spirit practice cu o luciditate imprsionanta : pe Minodora, fiica sa o duce la manastire, vinde agoniseala pentru a face rost de bani pentru drum, lasa argatului cele de trebuinta si porunci pentru cat va lipsi. Ii comanda fiului sau un baltag nou, si pleaca impreuna in cautarea lui Nechifor, urmand intocmai drumul parcurs de acesta. Intreaba peste tot de “barbatul cu caciula brumarie si cu cal tintat”. Din aproape in aproape, ea afla ca la Vatra Dornei, Nechifor a cumparat 300 de oi si ca impreuna cu el mai erau doi ciobani munteni, Calistrat Bogza si Ilie Cutui. Acolo turma a parasit apa Bistritei, ajungand la Sabasa. Poposind la Suha, constata cu mirare ca aici nu mai ajunsesera trei ciobani, ci numai doi, si i se pare limpede ca intre Suha si Sabasa zace barbatul ei.

La Sabasa il gaseste, in ograda unui gospodar, pe Lupu, cainele lui Nechifor, care o ajuta sa sea de osemintele acestuia, omorat cu o lovitura de baltag, si aruncat in prapastie. Vitoria indeplineste datinile necesare pentru mort, cheama autoritatile, iar gandul ei se indreapta spre demascarea si pedpsirea ucigasilor.

La pomana, Vitoria creeaza o puternica stare de tensiune, punand intrebari viclene si iscusite, afirmand apoi ca stie cum s-a petrecut omorul. Bogza se pierde cu firea, se repede la Gheorghita, care-l loveste cu propriul baltag. In cele din urma faptasii isi recunosc vina, iar Vitoria se intoarce la ale sale.

Romanul cuprinde mai multe personaje. Astfel exista personaje principale (Nechifor, Vitoria, Gheorghita), personaje secundare (Minodora, preotul Danila, negustorul David, ceilalti hangii si sotiile lor, Calistrat Bogza si Ilie Cutui) sau episodice (mos Pricop, functionarii de la prefecture din Piatra, functionarul de la Dorna). Personajul principal este Vitoria Lipan, o figura reprezentativa de erou popular, deoarece intruneste toate conditiile fundamentale ale omului simplu de la tara, in care se inscriu cultul adevarului si al dreptatii, respectarea legilor stramosesti ai a datinilor.

In actiunea sa, Vitoria dovedeste spirit justitiara, inteligenta, luciditate, stapanire de sine, devotement si neclintire in implinirea traditiilor si datinilor stravechi, trasaturi care reies mai ales din faptele, vorbele si gandurile ei – prin caracterizare indirecta. Dialogul si relatiile cu alte personaje ale romanului evidentiaza o buna cunoasterea a sufletului omenesc, o logica impecabila si o autentica vocatie deoarece Mihail Sadoveanu foloseste, pe langa caracterizarea directa si indirecte, mihloacele artistice ale introspectiei psihologice – labirintul interior, memoria afectiva, credintele stramosesti, mentalitatea ancestrala - care determina comportamentul exterior al eroinei prein acumulare de fapte, vorbe si atitudini, construind un caracter complex prin profunzimea trairilor, a gandurilor si sentimentelor Vitoriei Lipan.

Prin intermediul personajelor si al actiunii, aceasta opera ofera o imagine ampla si profunda a vietii locuitorilor de la munte de la sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX. In viata patriarhala a muntenilor obiceiurile si datinile sunt pastrate cu sfintenie. De asemenea sunt infatisate obiceiurile date de evenime cruciale din viata omului : botezul, nunta, moartea. Autorul insista mai mult asupra ceremonialului inmormantarii.

“Baltagul”, de Mihail Sadoveanu indeplineste toate notele definitorii unui roman.

cel mai complet site cu referate

Mihail Sadoveanu:

Caracterizarea Vitoriei Lipan din Baltagul

În tot ce face şi spune este dragoste şi inteligenţă nativă şi o vitalitate care este a naturii însăşi. Vitoria Lipan este exemplară prin tărie şi perseverenţă.

Conform unui calendar natural ea îşi dă seama că întârzierea soţului său are o singură explicaţie: moartea. Ea se adresează preotului, face vrăji, apelează la autorităţi, dar experienţa o învaţă că trebuie să se bazeze pe ea însăşi, pentru că la ea e durerea.

În adâncul sufletului ei e convinsă de moartea soţului, dar dragostea, omenia, datoria nescrisă îi dictează că trebuie să-l caute şi să-i dea ultima cinstire cuvenită. Dragostea ei este profundă, păstrată de-a lungul anilor, după propria mărturisire: ca banul cel vechi.

Ştie să-şi rânduiască treburile gospodăriei, înainte de a pleca la drum. Înzestrată cu o inteligenţă nativă, ea îşi stabileşte opririle în locuri, unde ştie că va primi cât mai multe informaţii. Vitoria ştie să întrebe, să scoată adevărul de la oameni, să lege faptele şi să reconstituie mental drumul soţului ei. Ştie să fie prietenoasă, la nevoie umilă, chiar să mintă şi să învrăjbească pe cele două femei, soţiile lui Bogza şi Cuţui. În discuţiile cu cei doi simulează naivitatea şi neştiinţa, când în realitate este convinsă de vinovăţia celor doi. Treptat ea reconstituie faptele: În întuneric, începea să i se facă lumină. La Sabasa fuseră trei. Dincoace, peste muntele Stănişoara, la Suha, Nechifor Lipan nu mai era… aici, între Sabasa şi Suha trebuia să găsească ea cheia adevărului.

În descoperirea crimei ea intuieşte că rolul decisiv îi va reveni câinelui pe care din fericire îl găseşte.

La început Vitoria se poartă prietenos cu cei doi ciobani, pentru a le adormi bănuielile. Tot timpul ea dovedeşte o stăpânire de sine ieşită din comun: Avea de căutat, de găsit şi de rânduit. De plâns a plânge mai pe urmă, acuma n-are vreme.

Vitoria este neobosită şi necruţătoare în descoperirea vinovaţilor. Trăsăturile femeii reies şi din secvenţa finală a romanului, aceea a dezvăluirii crimei şi a pedepsirii vinovaţilor. La început Vitoria se poartă frumos, invitându-i pe Bogza şi Cuţui să mănânce şi să bea. Treptat însă vorbirea ei devine aluzivă: spune despre baltagul lui Bogza, că e mai vechi, ştie mai multe despre trecut; mai târziu vede pe el pete de sânge. Vitoria ştie că cei doi sunt ucigaşii dar nu-i numeşte din prima clipă, ci îi supune unei tensiuni psihologice, care îi determină să-şi mărturisească vinovăţia.

De la insinuări, aluzii, Vitoria trece la povestirea faptelor şi numirea vinovaţiilor. Şi în această scenă dovedeşte inteligenţă nativă, isteţime şi stăpânire de sine.

Vitoria este o foarte bună cunoscătoare a oamenilor, ghicind adevărul din gesturi, vorbe, din expresia feţei. Ştie să desfăşoară o gamă largă de atitudini pentru a-şi atinge scopul. Este o femeie autoritară, voluntară, pe care nu o înfrânge nici drumul lung şi greu, nici oboseala, nici informaţiile rare şi puţine. Ea îşi pregăteşte drumul cu un adevărat ritual până în cele mai mici amănunte. În afară de inteligenţa nativă îi este de mare ajutor o bogată experienţă de viaţă.

În hotărârea ei de a-şi căuta soţul este nu numai iubire ci şi un aprig dor de dreptate, de pedepsire şi de răzbunare. Ea reconstituie cu ochii minţii itinerariul soţului şi crima care a avut loc.

Prin energie fizică şi morală, prin intelogenţa ei practică, hotărâre fermă şi consecvenţa cu care-şi urmăreşte scopul, Vitoria este un personaj reprezentativ pentru colectivitatea din care face parte.

©Copyright www.ReferateOnline.com Cel mai complet site cu referate

Mihail Sadoveanu

Fraţii Jderi - epopee a domniei lui Ştefan cel Mare.

Izvoare: La crearea trilogiei „Fraţii Jderi” s-a pornit de la un material artistic şi documentar - cronica lui Ureche şi „O samă de cuvinte” a lui Neculce, „Descrierea Moldovei” de Cantemir, dar scriitorul a avut în atenţie şi scrierile lui Alecsandri, Eminescu, Delavrancea, Bolintineanu, Iorga, în care era glorificat Ştefan cel Mare. În ţesătura romanului apar şi fire din memoria folclorică: recunoaştem motive preluate din balade populare („Toma Alimoş”, „Corbea”, „Chira Chiralina”, „Şerb sărac”, „Gruia lui Novac”) ori din basme precum şi elemente de mitologie păgână şi creştină. La acestea se adaugă documentele aflate în arhivele din Veneţia, şi picturile de la Voroneţ, pentru care au pozat oamenii măriei-sale - vezi Apus de soare de Delavrancea.

Romanul istoric „Fraţii Jderi” evocă epoca domniei lui Ştefan cel Mare între anii 1469 şi 1475, fiind considerată o epopee, un amplu poem epic care povesteşte fapte eroice, împletind datele istorice cu produsele ficţiunii şi ale legendei.

Tema: de astfel unică pentru toate romanele sale istorice este aceea a luptei pentru libertatea naţională şi socială a poporului văzută în strânsă legătură cu evoluţia ţării Moldovei.

Scrisă în anii maturităţii, după alte evocări istorice, într-o perioadă de puternică instabilitate politică, socială şi culturală, în anii dinaintea ultimului război mondial şi în timpul acestuia, pentru autor Moldova din veacul al XV-lea condusă de mintea genială şi braţul tare al lui Ştefan cel Mare reprezintă o epocă de echilibru şi putere. Este epoca maximei stabilităţii a statului moldovenesc sub domnia lui Ştefan cel Mare. Fără să rezolve desigur contradicţia socială fundamentală a feudalismului, aceea dintre şerbi şi exploatatorii lor, Ştefan cel Mare a adus o relativă pace internă prin aşezarea temeinică a unei puteri centrale antiboiereşti, alcătuită din elemente care sprijineau domnia. În felul acesta, epoca evocată de Sadoveanu este epoca pregătirii şi începerii luptei pentru asigurarea independenţei de stat, prin scuturarea vasalităţii faţă de turci, stare în care se afla Moldova de la predecesorul său Petru Aron .

Trilogia „Fraţii Jderi” este alcătuită din romanele „Ucenicia lui Ionuţ (1935), Izvorul-alb (1936) şi Oamenii Măriei sale fiind un roman epopeic simbolic pentru că ne găsim în faţa atât a destinului individual cât şi cel colectiv, investite cu sensuri simbolice.

Ucenicia lui Ionuţ - Volumul I - este un roman al cunoaşterii primitive, empirice, al credinţelor în mituri şi în minuni, al iniţierii, pentru că Ionuţ intră ucenic la ucenicia armelor din poruncă domnească spre a învăţa cum să devină ostaş adevărat.

Intriga complicată şi imprevizibilă, situaţiile epice limită, culoarea locală ce contribuie în bună măsură la realizarea tonalităţii, dau, evident, impresia de roman istoric, unde întâlnim formule ale romanului de aventuri practicate de Walter Scott şi Al. Dumas.

Hramul Mănăstirii Neamţ, cu care se deschide primul volum este un spectacol ceremonial ce are rolul de a sublinia măreţia voievodului şi unitatea dintre acesta şi mase. În acest moment intră în scenă Ionuţ Jder şi Nechifor Căliman. Din povestea bătrânului staroste, plină de umor, aflăm despre războiul lui Ştefan „cu această ţară fără rânduială”, unde poruncesc „mulţi stăpâni”. Acum se conturează vechiul conflict domnitor-boieri.

Facem apoi cunoştinţă cu familia lui Manole - Păr Negru al cărui feciori sunt cu toţii închinaţi slujbei domneşti: Simion-comis şi el; Nicoară - călugăr care sub anteriul monahal poartă arme; Cristea al doilea comis aflat sub influenţa frumoasei Candachia, Damian-neguţător la Liov dar „ochiul deschis al domnitorului” peste hotare, Ionuţ - mezinul este chemat în slujbă domnească.

Intriga se învârteşte, mai ales în jurul tentativei nereuşite a lui Gogolea Pogonat de a-l răpi pe Catalan. Armăsarul domnesc are însuşiri magice. În el este concentrată puterea voievodului.

Arhimandritul Amfilohie şi părintele Timotei sunt dascăli vestiţi de la care Ionuţ are multe de învăţat. Numită „bildungsroman”, „Ucenicia lui Ionuţ” este deocamdată un roman al inocenţei. Candoarea tânărului erou este reliefată mereu de către Nechifor Căliman, care îl numeşte „mânz”. Tânărul cunoaşte şi prima criză erotică. Dragostea pentru jupîniţa Nasta, de la Ionăşeni, îl determină să trădeze frăţia de cruce cu Alexăndrel-Vodă - fiul domnitorului. Are prilejul să-şi treacă examenul de oştean adevărat, prin lupta vitejească cu duşmanii lui Vodă, salvând viaţa fiului domnesc. Ionuţ dovedeşte că este format ca oştean în timpul luptei contra tătarilor când îl ajută pe Simion să captureze pe fiul lui Mamac Han. Apoi, cum se întâmpla frecvent în acele vremi, are loc o ieşire în pradă a tătarilor în urma căreia cade în robie jupâniţa Nasta - prima dragoste a lui Ionuţ.

Evadarea necugetată din cadrul familial este până la urmă pentru Ionuţ o călătorie cognitivă - temă epopeică şi ea în roman. Aflând că jupâniţa Nasta a fost vândută unui serai, Ionuţ de unul singur se duce s-o scoată din mâinile turcilor în chiar cetatea lor bine apărată. Dar jupâniţa, pentru care a fost întreprinsă întreaga acţiune eroică nu se mai află printre cei vii, deoarece preferase să se arunce în apă decât să cadă în mâna turcilor.

Volumul următor - Izvorul - Alb este romanul cunoaşterii magice. În această carte se înmulţesc credinţele mitice care sunt întărite şi prin dimensiunea monumentală şi fantastică conferită, unor supuşi ai domnitorului cum ar fi fraţii Căliman, feciorii starostelui Nechifor Căliman; Onofrei (Sfarmă - Piatră) şi Samoilă (Strâmbă - Lemne). Cetatea Neamţ este locul de recluziune al lui Ionuţ Jder, un topos unde recunoaştem tema exilului existenţial al individului , condiţie necesară reintegrării sociale a inocentului.

Jitnicerul Neculăieş Albu o răpeşte pe Maruşca, fiica lui Iaţco Hudici şi dragostea târzie a lui Simion. Expediţia recuperatoare la Volcineţ, în Polonia, întreprinsă de fraţii Jderi este un episod eroic şi cavaleresc şi în acelaşi timp de pedepsire a unor duşmani ai domitorului. Spectacolul căsătoriei lui Ştefan cel Mare cu Maria de Mangop, urmaşă a vechilor Comneni, reţine prin ceremonialul ce participă la realizarea culorii de epocă.

Nucleul narativ al volumului, unde Ştefan cel Mare apare în primplan, este scena vânătorii de la Izvorul Alb. Din nou faptul real este proiectat în mit. Vânătoarea domnească devine un ritual de iniţiere. Pelerinajul domnesc ilustrează motivul căutării - al soluţiilor de împlinire a unui destin individual - al domnitorului şi altul colectiv - al Moldovei. Domnul este exploratorul şi pentru a lămuri sensurile prezentului şi viitorului este necesară contopirea cu trecutul care se realizează prin confundarea în elementul naturii. Călăuză în această călătorie este legendarul bour. Observăm că la Sadoveanu natura nu este decorativă. Omul intră în corespondenţă cu natura, el este încadrat cosmologic. Iniţierea în cel mai înalt grad în tainele naturii o întâlnim la mag sau la înţelept. Un astfel de tip uman este schivnicul de la Izvorul Alb (peşteră este loc al meditaţiei), dar adevăraţi magi sunt şi cuviosul Nicodim, arhimandritul Amfilohie Şendrea ,dar şi Ştefan cel Mare, care preia semnificaţia unor aspecte ale cosmosului şi le aplică în planul guvernământului.

Oamenii Măriei sale, cel de-al treilea volum al trilogiei Fraţii Jderi, este un roman al cunoaşterii raţionale. Dacă primele două volume alcătuiesc o cronică de familie, având în vedere provizoriul, viaţa de toate zilele, fiind în acelaşi timp şi o cronică socială, care analizează procesul alcătuirii unei noi societăţi, în Moldova, bazată pe rânduială şi dreptate, ultimul volum este mai încărcat de istorie, este o frescă a întregii Moldove, care se întăreşte pentru războiul cu turcii. Romanul urmăreşte evenimentele petrecute între 1474 şi 15 ianuarie 1475, când a avut loc lupta de la Podul Înalt.

E povestită în acest volum căsătoria lui Simion Jder, ridicat mai întâi la rangul de postelnic, cu Maruşca, pe care tânărul o aduce din casa părinţilor ei, la Timiş sunt prezentaţi apoi în roman căpitanii luaţi prizonieri de Ştefan în lupta cu Radu cel Frumos, de la curtea căruia Ştefan răpise pe Domniţa Voichiţa cu fiica sa domniţa Maria. Sunt menţionate de asemenea cultura, rafinamentul, fineţea şi virtuţile unor oameni ai lui Ştefan la curtea domnească. Scriitorul realizează de asemenea caracterizări de sinteză asupra vieţii întregului popor supus vicisitudinilor vieţii. Este urmărită viaţa şi grijile comisoaiei. Ilisafta privind căsătoria mezinului Ionuţ, dar ştirile cele mai alarmante sosesc de la Brăila şi din Balcani. Informaţiile din raialele turceşti arată că turcii pregăteau un nou război contra Moldovei. În scopul unei informări precise, Ionuţ a fost trimis de Ştefan Vodă să aducă veşti de peste Dunăre din Grecia şi de la muntele Athos, iar aventurile sale pe drumurile de spionaj sunt prezentate cu mult aplomb. Aflăm astfel despre întâlnirea şi sfatul lui Ionuţ cu înţeleptul şi viteazul său frate, cuviosul Nicodim, despre trecerea peste munţi în Transilvania şi apoi în Ţara Românească, în tovărăşia lui Gheorghe Botezatul Tătarul, ca şi multe peripeţii din inima imperiului turcesc. Ele dau o notă romantică acestui episod, încheiat cu alte noi fapte de eroism prin supunerea şi decapitarea unor boieri trădători cum sunt jupân Mihu şi Agapie Ciornuhut. Însăşi dreptatea lui Ştefan este confirmată ca necesară de către oamenii din popor. Acum se vădeşte şi rolul adevărat al călugărului nebun Stratonic, slujbaş secret al lui Ştefan. Apreciind credinţa şi valoarea trudei lui Ionuţ Jder, Ştefan îi dăruieşte cu moşie, îi dă comanda unor steaguri şi-l încredinţează să primească alături de Ştefan Meşter pe solii Papei şi Veneţiei, ajunşi în târg la Roman, unde era încă pe vremea Ringalei o episcopie papistaşă. În frunte cu episcopul Tarasie, alaiul de primire uimeşte pe solii Apusului mai ales prin ordinea desăvârşită, seriozitatea şi disciplina oştenilor din unităţile aduse pentru protocol.

La mirarea şi întrebările oaspeţilor, li se răspunde că aceşti ostaşi sunt „Oamenii Măriei sale “(însuşi titlul romanului), care servesc pe Ştefan Vodă, fără plată, de buna lor voie, în scopul apărării patriei. Era un lucru neobişnuit în acele vremuri, mai ales în Apus. Este prezentată apoi primirea solilor apuseni la curtea domnească din Vaslui, cu obiceiurile şi părerile oaspeţilor despre viaţa moldovenilor. Adevărate pagini de monografie cuprind în continuare informaţiile despre răzeşii din Ţara de Sus, despre călăreţii moldoveni, despre petrecerile lor sau despre răzeşii din Ţara de Jos20:17:54.

Romanul se încheie cu lupta de la Podul - Înalt, unde Ştefan cel Mare a obţinut o răsunătoare victorie, cu pierderi grele însă din rândurile ”oamenilor măriei sale”. Morţi sunt Manole Păr - Negru, Simion Jder, bătrânul Căliman şi fiul său Samoilă pe care însuşi Ştefan cel Mare îi plânge alături de întreg nordul. Ceilalţi eroi, ca şi Ionuţ Jderi, se îndreaptă spre împlinirea datoriilor faţă de viaţă, faţă de Ştefan cel Mare. Dar lacrimile pentru morţii dragi nu ştirbesc munca pentru apărarea în continuare a ţării, a celor rămaşi în viaţă. Însuşi Ştefan dictează scrisorile diplomatice în care vesteşte biruinţa şi noul pericol, mai mare, pentru care cere ridicarea întregii creştinătăţi.

Descrierea luptei se realizează în trei momente fiind realizată de către scriitor cu o artă regizorală perfectă; pregătirea luptei, desfăşurarea şi sfârşitul ei. În realizarea tabloului luptei de la Podul - Înalt se recurge la procedeul amplificării epopeice obţinut prin comparaţii şi hiperbole. Compoziţional întregul pasaj al descrierii este realizat prin alternarea imaginilor de la o tabără la alta. Sadoveanu depăşeşte dimensiunile evenimentului istoric, proiectându-l în fantastic, ceea ce justifică substituarea urdiei prin imaginea unui balaur cu multe capete. Scena confruntării cu balaurul se repetă canonic, de-alungul întregului text căpătând astfel o funcţie compoziţională de relaţie între cele trei părţi ale acesteia. Mesajul patriotic, dimensiunea romantică localizarea temporală stau toate sub imperiul persoanlităţii lui Ştefan, care mişcă direct şi indirect forţele angajate în luptă.

Epoca lui Ştefan cel Mare este situată la limita dintre fantastic şi real, între mit şi istorie, istorie şi legendă. Ştefan este mitizat. El are pecete pe braţul drept şi legământ sfânt, calul lui este năzdrăvan, iar părintele lui l-a închinat la muntele Athos, ca să-i stăpânească pe păgâni. Domnul este apropiat de oamenii lui, dar când încruntă din sprâncene îngheaţă toţi. Este drept şi cinstit şi puterea sa se sprijină pe oamenii măriei sale aleşi cu grijă în rânduiala ce o instaurează în ţară. Sadoveanu vede în Ştefan, la fel ca Nicolae Iorga, pe cel „mai cinstit şi cel mai harnic domnitor, straşnic la mânie şi senin în iertare”; dar, în acelaşi timp îi menţine într-o aură de legendă, prin felul în care se răsfrânge în conştiinţa celorlalte personaje, prin poveştile şi întâmplările evocate, prin crearea unei atmosfere menită parcă să-l înalţe deasupra celorlalţi. Ştefan cel Mare este un om al Renaşterii, un iluminist. De multe ori, postura sa de personaj absent îl ridică la puterea de forţă coordonatoare a realităţii. Înfăptuieşte ordinea în planul uman dar şi la nivel cosmic. Are calitate de mag, de învăţat dar şi atributele eroului, pentru că transmite un sens universului. Este, un personaj justiţiar instaurând în Moldova siguranţa şi spiritul dreptăţii.

Mijloacele limbii folosite de Sadoveanu Remarcăm în special arhaicitatea textului care rezultă din construcţii sintactice cronicăreşti şi din muzica domoală a cuvântului ales cu grijă, pentru funcţia lui evocatoare. Lexicul arhaic are funcţia unui element de sugestie, la care putem adăuga cuvinte din universul caracteristic armatei moldoveneşti sau turceşti. Întâlnim construcţii perifrastice cronicăreşti, construcţii metaforice, construcţii arhaice şi lexic folosite cu sens figurat, folosirea perfectului compus care exprimă acţiuni de scurtă durată şi de mare frecvenţă dar care dinamizează acţiunea. Întâlnim de asemenea schimbarea frecventă a diatezelor, alternarea perfectului simplu cu prezentul indicativ şi punctarea naraţiunii cu formă reflexivă. Procedeele sintaxei poetice, concretizate în enumerări îl ajută pe Sadoveanu să detalieze bătălia în momentele ei fundamentale. La acestea mai adăugăm prezenţa unor fricative şi siflante ca ş, s, z, ţ sau a unor vibrante ca r care dau efect sonor cuvintelor dar contribuie şi la impresia auditivă sub care este concepută bătălia.

©Copyright www.ReferateOnline.com Cel mai complet site cu referate

& Tehnica operei

Opera epica construita prin procedeul pov. in povestire. Autorul este insasi personaj al nuvelei, dar nu are un rol prea important , fiind martor la intamplarile povestite.

In povestirea cadru se fixeaza momentul, locul, si circumstantele ce i-au adus pe toti calatorii la han.

& Hanul este situat pe malul Moldovei , la o rascruce de drumuri si de destine, in

afara orasului. Actiunea se petrece pe la jumatatea secolului XIX. Pe aici treceau mai multi calatori , cu carutele ,si poposeau la hanul Ancutei pentru a se odihni , pentru a manca si mai ales pentru a-si povesti viata plina de peripetii,in jurul focului. Dorinta arzatoare de comunicare este un element unificator.

Deasemenea in povestirea cadru sunt povestite noua intamplari, de catre diversi calatori.

Hanul este vazut ca o cetate ,este umanizat , personificat si reactioneaza la miezul noptii ,cand da tarcoale Satana.

Hanul este mitic, fabulos ;el apartine legendei.

Momentul din nuvela este prezentat intr-un timp mitic, atunci cand tara era de un belsug nesfarsit , cu toamne extrem de bogate:

“rod in podgoriile din Tara –de jos ,de nu mai aveau vierii unde sa puie mustul”...

Spatiul si atmosfera unde se intalneau calatorii sunt mitice , fabuloase: “taberele de cara nu se mai istoveau,lautarii cantau fara oprire ,...cadeau doborati de truda si de vin... si la focuri oamenii si mesterii frigeau hartane de berbeci”.

Toata actiunea si atmosfera nuvelei sunt proiectate intr-un timp si spatiu mitic. Sadoveanu porneste de la un modul deja existent: bogatia si belsugul nesfarsit al unei tari binecuvantate de Dumnezeu.

& PERSONAJELE (portrete)

Sunt de un timp si spatiu mitic, pare ca nimic nu se schimba indiferent de cat timp trece si trasaturile lor se transmit la urmasi.

Faptul ca nimic nu se schimba da o senzatie de PERMANENTA.

Permanenta asemanare extrem de tulburatoare da senzatia de arhetip (omul vesnic).

In viziunea lui Sadoveanu natura e neschimbata si trasaturile fundamentale ale oameniilor raman la fel , indiferent de cat timp ar trece. El creaza arhetipuri, oameni nemuritorii, ce nu se lasa schimbati.el vrea sa exprime permanenta sufletului moldovenesc.

1. Ancuta – copie fidela a mamei sale. Era o fata tanara , sprintena ,

muncitoare, vicleana si descurcareata. Are aceasi infatisare cu a mamei si acelasi comportament ; are aceleasi reactii cum avea si mama ei in tinerete.

2. Ionel, comisul – om bogat, (reiese din felul in care era imbracat) ,om trecut prin viata

experimentat ,om ce nu poate fi inselat ,aprig .El ” rade cu tristeta” ,om cu multe necazuri in viata , nefericit. Era un om nestatornic , pribeag si treburile il purtau pe multe drumuri.

Era un justitiar, vroia sa i se faca dreptate, tenace , merge pana la capat cand vrea sa obtina ceva. Are simtul umorului, cand vorbeste cu Voda.

3. Iapa - animal mitic , pentru ca este comparat cu un cal din basme. Intregeste portretul lui Ionel. Este un pretins animal de vita nobila dar foarte slab , “numai piele si os”.

Portretele personajelor sunt realizate dintr-o perspectiva admirativa. Autorul este unul subiectiv iar toata nuvela este vazuta prin prisma sa.

& LIMBAJUL

Tot limbajul din nuvela este protocolar, ceremonios, chiar ritualic:”stimate fete, domnilor”, “cinstiti prieteni”. Toate personajele imprumuta acest limbaj (inclusiv Sadoveanu). Intre limbajul personajului si cel al autorului nu este nici o diferenta adancirea ideii de arhetip.

Cele noua intamplari din povestirea cadru

1. Iapa lui Voda – povestita de comisul Ionita

El povesteste o intamplare din tineretea sa cand a trebuit sa mearga pana la Voda pentru a i se face dreptate , pentru niste pamant.

2. Haralambie - povestita de preot Acest preot se ducea la moastele sfantului si a facut popas la Ancuta. Intamplarea pe care o va povesti, se intampla in copilaria sa, cand tatal sau, Haralambie, a fost ucis chiar de unchiul sau. Haralambie fura iar domnitorul a dat ordin sa fie omorat . Acesta este omorat chiar de fratele sau , care lucra in slujba domnitorului. Indiferent ca este vorba de fratele sau acesta isi face datoria, insa cu un pret imens. Gheorghie, unchilul peotului se retrage in munti si duce o viata de razes.

3. Balaurul – povestita de mos Leonte, zodierul

Era un boier Nastase Bolimir, caruia ii murisera deja doua neveste. Acesta se hotaraste sa se recasatoreasca, cu o fata foarte tanara si extrem de frumoasa. Dar care era malefica, diabolica si avea “cornite”.

Boierul afla ca fata il insela si vrea sa o omoare. Tatal lui mos Leonte ii spune fetei

iar cand boierul vrea sa se razbune pe fata cerul se intuneca si un balaur, forta malefica, il omoara. Fata dispare. Felul in care a fost omorat boierul si disparitia fetei sunt doua enigme.

4. Fantana dintre plopi –povestita de capitanul Neculai Isac

Intamplarea se petrece in tineretea sa, cand poposea la han, cu vin. Cand se plimba prin padure, ajunge la corturile unor tigani. Aici o vede pe Marga, o tigancusa frumoasa si ii da un banut. Acesta se indragosteste de ea. Ei aveau ca loc de intalnire fantana dintre plopi. Barbatul este inselat, pentru ca fata erea pusa de tigani sa se intalneasca cu Neculai deoarece aveau de gand sa il jerfuiasca. Fata insa ii spune ce aveau de gand. Nu apuca insa sa plece pentru ca tiganii il ataca. Acesta este ranit in ochiul drept, dar reuseste sa ii alunge pe hoti,

5. Cealanta Ancuta – Ianache coropcarul, martor implicat

Povesteste cum un razes Tadrita Catana, aflat in slujba vornicului Bobeica se indragosteste de sora acestuia. El fuge impreuna cu Varvara, dar este prins si luat pentru judecta, pentru apoi a fi omorat. Pe fata vroiau sa o inchida intr-o manastire. Barbatul reuseste sa evadeze. In acest timp Ianache, care pleca din targ, se intalneste pe drum cu fugarul. Todrita il obliga sa il duca la Hanu-Ancutei, unde planuia sa se ascunda. El concepe un plan cu Ancuta si astfel barbatul reuseste sa o ia pe Varvara de la boier si sa fuga cu ea. Ianache nu este de acord cu fugarul si este indignat de comportamentul sau si de faptul ca Ancuta il ajuta.

6. Judet al sarmanilor –povesteste ciobanul de la Rarau

Barbatul povesteste cum a aflat ca nevasta il inselasa cu un boier din sat. Acesta a batut-o, dar a doua zi boierul, amantul femeii l-a batut ingrozitor, chiar torturat si l-a izgonit din sat. Acesta s-a retras in munti Rarau, dar dupa un timp el a revenit in sat si si-a facut dreptate, omorandu-l pe boier. Crima savarsita, pare la acea vreme o judecata dreapta.

7. Negustor lipscan –povesteste un negustor

Acesta facea comert si calatorea in occident, pana in Germania sau Franta. El le povesteste ascultatorilor de la han toate noutatile pe care le vazuse: trenul, strazile asfaltate, casele cu etaj sau mancarurile specifice.

8. Orb sarac –povesteste un orb

Orbul, le povesteste cum , ramas orb de mic , s-a hotarat sa pribegeasca prin lume, pentru a se redescoperii pe sine , pentru a putea intelege viata. Mai intai se intovaraseste cu niste ciobani care il invata sa cante la cimpoi, apoi intra in breasla unor cersetori care se prefaceau a fi orbi pentru a castiga bani, apoi pleaca din tara cu niste tatari. Dorul de tara l-a facut sa se intoarca inapoi si sa revina la o viata stabila.

9. Istorisirea Zahariei ,fantanarul

Zaharia a fost chemat de un boier, Dimache Marza, sa ii faca o fantana, intr-o poiana deoarece acolo avea sa se organizeze o importanta vanatoare domneasca si era nevoie de apa. Barbatul a facut fantana si apa fost gustata chiar de Voda, care venise la vantoare. Boierul Dimache Marza avea o fata, Agalita, care era indragostita de un mazil. Tatal nu era de acord cu aceasta iubire si fata, ii marturiseste lui Zaharia ca ar vrea sa se omoare, dupa ce se mai intalneste odata cu iubitul ei. Zaharia ii ajuta pe cei doi indragostiti, care se roaga lui Voda sa ii ajute si sa ii ierte. Cei doi tineri se casatoresc, iar nas este chiar Voda.

In viziunea lui Sadoveanu, civilizatia Ardealului este o civilizatie net superioara celei din Occident, pentru ca oameni sunt niste arhetipuri ce nu sau lasat schimbate de vreme.

Este o lume de legenda, care desi primitiva, este un ascendent asupra tuturor civilizatilor europene.

Prezenta autorului in nuvela, da unitate.