Cele mai tari chestii pe net, cele mai noi, filme, seriale, stiri, bancuri.....

 Alege-ti pagina...

           
FA BANI CU SITE-UL TAU USOR



     TV ONLINE               

PROGRAME                     REFERATE        

TUTORIALE                     BANCURI    

PARIURI                                 YOUTUBE       

                                                                         

 STIRI                                 FILME LA TV   

  

SERIALE                     DIVERTISMENT  

 

SANATATE                       HOROSCOP

CULTIVA-TE                   FA BANI PE NET

voteaza blogul cu  5 stele  te rog :
          

Referate limba si literatura romana

Referate

                   Alexandru Macedonski:  

  

 

Camil Petrescu

 

 

Costache Negruzzi

 

George Bacovia 

 

 

George Calinescu

 

 

George Cosbuc

 

 

Hortensia Papadat-Bengescu

 

 

Ioan Slavici

 

Ion Creanga

 

Ion Luca Caragiale

 

Liviu Rebreanu 

 

Lucian Blaga

Marin Preda

 

Micul Print

 

Mihai Eminescu

                   Mihail Sadoveanu 

 

Mircea Eliade

 

                    Nicolae Filimon

                    Octavian Goga
 

                   
 Titu Maiorescu
  
                     Tudor Arghezi
 

                    Vasile Alecsandri 
 


                    Vasile Voiculescu





                

Vasile Voiculescu

Vasile Voiculescu

(1884-1963)

Vasile Voiculescu reprezinta o simbioza perfecta intre vocatia artistica si rigoarea profesiei de medic, realizand in scrierile sale unitatea dintre beletristica si stiinta. Intr-o epoca nefasta, in plin razboi, I-a aparut (in 1916) cel dintai volum de versuri, intitulat Poezii, urmat de altele, intre care s-au impus ca reusite estetice: Din Tara Zimbrului (opera recompensata cu premiul Academiei), Parga, Poeme cu ingeri, Urcus etc. Intre 1947 si 1958 (cand a fost victima unei erori juridiciare), el a conceput cele mai semnificative poeme de dragooste, reunite in volumul  - aparut postum – Ultimele sonete inchipuite ale lui Shakespeare in traducere imaginare de…., alaturi de romanul fantastic Zahei Orbul. La numai un an de la iesirea din nedreapta detentie, cu sanatatea ruinata, V. Voiculescu s-a stins din viata, fara as-i vedea opera poetica si in proza integral publicata. 

Scrise intre 1964 si 1958, publicate si ele postum, abia in 1966, in doua volume intitulate Capul de zimbru si Iubire magica, povestirile lui V. Voiculescu dezvaluiau originalitatea unui prozator inzestrat cu o intelegere aparte a fabulosului de sorginte magico-folclorica. Situat in proximitatea estetica a unor reprezentanti de marca ai fantasticului autohton, precum I.L.Caragiale,G. Galction, I. Agarbicianu, C. Petrescu, P. Istrati ori Mircea Eliade, scriitorul devine un maestru al miraculosului de tip arhaic, prezentand – intr-un cadru real – intamplarile insolite.

Tema centrala a prozei sale este disparitia lumii magice din cauza excesului de rationalitate si a supertehnicizarii lumii moderne. De aceea, autorul popune cititorilor sai o reintoarcere in trecut prin mijlocirea artei literare, catre fenomenele magice caracteristice civilizatiei primordiale, o recuperare s sacrilitatii in spatial profan.

ÓCopyright www.ReferateOnline.com Cel mai complet site cu referate

Lostrita

Vasile Voiculescu

Prozator matur, "perfect stapan pe mijloacele sale si care nu datoreaza nimic poetului" – Nicoalea Manolescu, Vasile Voiculescu poate fi integrat odata cu publicarea romanului "Zahei Orbul" galeriei de mari scriitori precum Sadoveanu, Galaction, Edgar Allan Poe, Thomas Mann. In 1966 apar postum cele doua volume de proza "Capul de zimbru" si "Ultimul berevoi", volume ce dezvaluie o lume fascinanta, mitica. Doua directii majore se disting in proza lui Voiculescu: pe de o parte povestirile magice unde dam peste solomonari, carturarese, vrajitori, schimnici, precum "Lostrita", "Ultimul Berevoi", "Pescarul Amin", "Iubire magica", "In mijlocul lupilor", iar pe de alta parte povestirile anecdotice, in stilul literaturii medievale, cum ar fi "Ispitele parintelui Evtiemie", "Chef la manastire", "Ciorba de bolovan".

Tema fundamentala insa a operei lui Voiculescu ramane moartea lumii magice in bratele civilizatiei moderne, idee surprinsa prin intercalarea in povestire a unor teme precum vanatoarea sau pescuitul

ÓCopyright www.ReferateOnline.com Cel mai complet site cu referate

Vasile Alecsandri

ÓCopyright www.ReferateOnline.com Cel mai complet site cu referate

            Poemul : Dumbrava Roşie :

                                 de Vasile Alexandri

Apariţia :

 Opera a fost creată în 1872 , publicată tot în acelaşi an în paginile revistei „Convorbiri literare”.            

Tema :

 Urmăreşte o pagină din trecutul glorios al poporuluirealizînduse o freşcă din timpul domniei lui Ştefan cel Mare .

Acţiunea :

 Este alcătuită din mai multe episoade care cuprind evenimente importante din viaţa şi lupta poporului . În decursul episoadelor iese în evidenţă vitejia poporului care cu preţul vieţii învinge năvălitorii .

1 . Albert se pregăteşte să atace şi să cucerească Moldova în urma unui vis . (1496)

2 . Leşii năvălesc în Moldova : semne prevestitoare de nenorocire .

3 . Moldovenii se retrag în munţi .

4 . Cei opţi răspund chemării lui Ştefan cel Mare .

5 . Tabăra leşească aşezată pe cîmpia din Dumbravă dominată de urgie . Semne prevestitoare de nenorocire . 6 . Tabăra română cu bucavă care veghează cu gîndul la ce va urma evocînd fapte de glorie . Indirect intră în scenă Ştefan cel Mare prin intermediul unui cîntec popular .

7 . Ştefan cel Mare se adresează subliniind ce a realizat ca domn , laudă eroi şi îşi exprimă hotărîrea de a învinge .

8 . Prezentarea alternativă a celor două tabereşi conducătorii în timpul luptei .

9 . Lupta cumplită care se termină cu victoria Moldovenilor şi fuga leşilor .

10 . Învinşii sînt puşi să care dumbrava şi s-o semene cu diindă .

11 . Revenirea în prezent .

Personajele :

 Eroii au nume de baladă , sînt prezentaţi din punct de vedere firia şi moral . Sînt prezentaţi ca o obiectivitate , dar şi ca nişte indiviz . Figura dominantă este a lui Ştefan cel Mare prezentată în mod direct de către el însuşi , mod indirect prin cântec şi vorbele ostaşilor .

Realizarea artistică :

 Alecsandrii foloseşte antiteza pentru a reliefa cele două personaje individuale Ştefan cel Mare şi Albert dar şi personajul colecti armata română şi polonă . Elemente ale stilului oratoric prin discursul lui Ştefan în faţa ostaşilor . Descrierea bătăliei din codrii asminului : Alecsandrii realizează un paralelism înter personaje şi oştiri . Elemente vizuale şi auditive .

Opera este un poem :

 Opera epică de mare întindere alcătită dintr-o suită de episoade cu unul sau mai multe personaje reprezentative pentru mediul social şi pentru momentul istoria pe care îl reflectă . Poemele sînt de mai multe feluri : poem eroic , poem social ; 1907 al lui Tudor Arghezi , poem filozofic : Luceafărul lui Eminescu.

            Epopee : Iliada

 Iliada este atribuită lui Homer care a trăit în secolul IX înaintea erei noastre .

Tema :

 Tema operei relatează evenimente petrecute în mileniul al 2-lea i.e.n. legate de războiul Troian , ne găsim în ultimul an din cei zece cît a durat asediul Troiei . Faptele sînt determinate de Ahile cel mai viteaz dintre ahei şi Agamemnon regele aheilor .

Compoziţia :

 Cuprinde invocarea muzelor ( adresarea la puteri supranaturale să-l ajute pe cîntăreţi în evocarea faptelor ).

Expoziţiunea :

 În castea grecilor a izbucnit molima pentru că Apolo voia să-l pedepsească pe Agamemnon pentru că refuza să restituie preotului Hriseis pe fiica acestuia . Cînd află de la preotul Calhas cauza urgiei acceptă s-o restituie dar în locul lui o ia pe frumoasa Briseis sclava preferată a lui Ahile . Adînc jignit Ahile se retrage din luptă cu ostaşii săi cerîndui mamei sale zeiţa Tetis să-l răzbune . Zeiţa se adresează lui Zeus să răzbune fiul şi să ajute pe troieni în lupta cu ahei .        

Naraţiunea :

 Aheii vor înceta să lupte dar istenţele lui Ulise o reiau . Se încearcă să se ajungă la o înţelegere a sorţii luptei să fie decişi de confruntarea dintre Menelau şi Paris . I opune Zeus şi Paris este răpit de Aphrodite iar Menelau este rănit de săgeata lui Andoras . Aheii sînt împinşi pînă la corăbii deşi sînt ajutaţi de Hera şi Atena , disperaţi încearcă să-l determine pe Ahile să reintre în luptă . Nici insistenţele lui Patroclu cel mai bun prieten a lui Ahile nu reuşesc . Ahile îl lasă pe Patroclu să-îi ia armele lui . Moartea lui Patroclu trezeşte o mare durere în sufletul lui Ahile . Intrând în luptă cu ajutorul zeilor Ahile iese învingător .

Punctul culminant al epopei este lupta dintre cei doi eroi care se termină cu moartea lui Hector . Are loc arderea perug a lui Patrocle şi jocurile sportive .

Deznodămînt :

 Îl aduce oe Priam regele troienilor noaptea în cortul lui Ahile , el vine cu daruri ca să răscumpere trupul lui Hector şi să-l ardă perug . În faţa rugăminţilor lui Priam ura lui Ahile se transformă în milă .

Caracteristicile epopeii :

  Unitatea acţiunii este dată de motivul central , starea sufletească a lui Ahile , cu starea lui sufletească evoluară de ură la durere apoi la milă . Acţiunea se desfăşoară pe două planuri : unul real şi altul fantastic . Planul real urmăreşte faptul din istoria unui popor iar planul fantastic intervenţia zeilor . La acţiune iau parte un număr mare de personaje . Acestea putînd fi clasificate în personaje principale : Ahile , Agamemnon , Hector ; şi personaje secundare : Ulise , Patroclu , Priam . Întreaga acţiune se găseşte sub influenţa miraculosului care poate fi creştin , păgîn sau filozofic .

Epopeea :

  Specie a genului epic în versuri de mare întindere în care se povestesc fapte eroice de mare însemnătate în viaţa unui popor şi la care participă pe lângă de mare număr de eroi şi puteri supranaturale .

Epopeele se pot clasifica în :

1.) epoci populare : Iliada , Odussea , Khanson du Roland : Cîntecul lui Roland .

2.) epoci culte : Eneida lui Virgilius , Divina comedie a lui Dante .

3.) epoci eroic comică : Ţigăneada .

                 Genul epic în proză :

     Schiţa :

  Cea mai scurtă povestire . Bacalaureat face parte din volumul Momente şi schiţe publicat 1901 . Are ca temă relaţia de favoritism practicat de data aceasta  în şcoală  . Subiectul  operei face ca intriga să se îmbină cu punctul culminant . Ovidiu s-a înţepenit la morală din acest moment încep relaţiile de favoritism . Madam Caliopi Georgescu îl caută pe scriitor cu care familia sa este în relaţi de prietenie cu profesorul de morală . Profesorul de morală trage concluzia că toţi elevi sunt  de familie bună , deci trebuie să-i treacă .

  Caracteristicile schiţei :

 Timpul de desfăşurare a acţiunii este scurt o zi . Spaţiul de desfăşurare a evenimentelor este restrîns de pe o stradă pe cealaltă . Subiectul se reduce la un singur aspect din realitate acea relaţiile de favoritism .

 Personajele sunt puţine dar reprezentative . În caracterizarea personajelor Caragiale foloseşte ironia , rezultată din numele personajului , mediul în care trăieşte şi limbaj . Antiteza dintre personajele celebre al căror nume poartă şi nulitatea intelectuală  Ovidiu , Virgiliu , Horaţiu . Scriitorul nu fixează locul desfăşurării acţiunii pentru a accentua ideea de generalizare .

 Definiţie :  

 Specie a genului epic în proză de dimensiuni reduse care o reprezintă un singur aspect din viaţa unuia sau mai multe personaje. Autori de schiţe : Mark Twain  , I. L. Caragiale , Cehov , Móricz  Zsigmond .

  

       Povestirea :

  Povestirea vine din limba slavă povesti . Cealaltă Ancuţă face parte din volumu Hanul Ancuţei publicat în 1928 fiind alcătuit din 9 povestiri .

  Aici găsim procedeul povestirii în povestire . Locul unde se spun şi se ascultă povestirile este Hanul  Ancuţei

ÓCopyright www.ReferateOnline.com Cel mai complet site cu referate

ÓCopyright www.ReferateOnline.com Cel mai complet site cu referate

Vasile Alecsandri - "Pasteluri"

                                                          -prezentare generala

          Pastelul este o specie a genului liric cunoscuta in aceasta forma numai in literatura romana, creata si dusa la celebritate de Vasile Alecsandri intr-un ciclu de versuri, numit chiar "Pasteluri". Poeziile au aparut (cu doua exceptii) in revista "Convorbiri literare" in perioada 1868-1869.

          Sfidand sabloanele, Alecsandri se fixeaza la geografia autohtona, si individualizeaza un colt de natura lipsit de sublimitate. El descrie o zona cuprinsa intre deal si campie, echilibrata sub raportul temperaturii, al formelor de viata vegetala, al rotatiei anotimpurilor, una din ipostazele veridice ale pamantului romanesc.

          Universul "Pastelurilor" e strabatut de euforie vitala si optimism cosmic. El implica regularitatea ciclurilor naturii, armonia randuielilor firii, ordinea imanenta a creatiei. Anotimpurile vin si pleaca: Toamna rugineste lunca, aduce nori suri si vanturi fioroase; Iarna acopera cu troiene campurile, scoate lupii la prada in noptile cu vifornita; primavara se anunta cu intoarcerea cocotilor si randunelelor, prin elanul exploziv al mugurilor si iesirea plugarilor la munca; vara rodeste holdele cu ploi fertile si soare cald, rasplatind osteneala seceratorilor. Zilele se scurg calme: Inserarea urmeaza diminetii, linistea satului adormit si oracaitul broastelor succed muncii harnice si invalmasitei agitatii diurne. Fortele naturii, vantul, ploaia, viscolul se integreaza marelui mecanism planetar, repetandu-si lucrarea, la ceasurile sorocite. Oamenii insisi participa la jubilatia universala; ei sunt zugraviti, in mod precumpanitor, in doua atitudini , simple si permanente: in zbenguierile dragostei si in incordarea activitatii productive. Ei reprezinta mai putin taranimea unei societati determinate si mai mult tipului unei umanitati atemporale, apartinand nemijlocit naturii si incorporandu-se ei.

          Cu "Pastelurile" Alecsandri atinge treapta deplinei maturizari a talentului. Versul isi pastreaza simplitatea, cursivitatea, limpezimea. Formula compozitioanala, de obicei de patru strofe, recurge la o mica inscenare, terminata adesea in poanta, pentru destinderea atmosferei. Imaginea, bazata pe perceptie, traduce momentan senzatia, fara digresiuni sau paranteze. Tabloul e dinamic si concis. Timpul "Pastelurilor" este invariabil prezentul, intrucat poezia ne implica in postura de spectatori. Desenul esentializeaza, surprinzand conturul obiectelor, mai ales miscarile si detaliile. Dese comparatii gratioase ("Fulgii zbor, plutesc in aer ca un roi de fluturi albi"), sau pline de o calma maiestate ("Fumuri albe se ridica in vazduhul scanteios/Ca inaltele coloane unui templu meiestos"), intaresc sentimentul de seninatate clasica.

          Legate de artele plastice (pastel=desen in creion moale, usor colorat), aceste poezii manifesta preocuparea pentru satisfacerea unor exigente specifice: compozitie, colorit, echilibru. Corespondenta sentiment / natura (romantica) este subliniata de faptul ca tabloul este insufletit de o prezenta umana, care sprijina degajarea unui sens; dar e descrisa obiectiv, cu ochii unui privitor din afara.ÓCopyright www.ReferateOnline.com Cel mai complet site cu referate

ÓCopyright www.ReferateOnline.com Cel mai complet site cu referate

ODA

                      (in metru antic)

        Este o poezie a maturitatii artistice a perfectiunii, publicat

     in   decembrie   1883.  Substanta  lirica  a  poeziei  consta  in

     prezentarea  evolutiei  sentimentului printr-o puternica opozitie

     intre  starea  contemplativa,  plina de speranta dintre trecut si

     prezentul mistuitor prin neputinta inlaturarii timpului.

        In  afara de cele 2 momente: trecut-prezent poezia deschide si

     o  perspectiva trista asupra viitorului, incheind astfel un ciclu

     existential complet.

        Nu  este  vorba despre fapte, intimplari, ci de o trecere prin

     momente esentialeale vietii.

        Poezia  are  la  baza unul din miturile romanesti: mitul marii

     calatorii evocat de G. Calinescu, de M. Sadoveanu-in Baltagul.

        In  poezie,  acest mit se refera la transmiterea experientelor

     acumulate generatiilor urmatoare.

        Ciclul  existential  din  poezie  ar fi incomplet fara trairea

     mistuitoare, modalitatea inemitabila a cunoasterii si mai ales de

     autocunoasterii.  De accea poetul prezinta intimplari mitologice:

     moartea lui Hercule si Nessus.

        Hercule   il  omoara  pe  Nessus,  Nessus in ultimele clipe de

     viata  o  sfatuieste  pe  Ianira, sotia lui Hercule sa-si imbrace

     sotul  intr-o  camasa  inmuiata  in singele sau. Hercule moare in

     chinuri groaznice incercind sa-si smulga camasa.

        In  numai  5 strofe, se prezinta un ciclu existential complet,

     trecerea   prin   momente  esentiale,  cruciale  ale  existentei.

     Evocarea  eroilor  unei intimplari mitice are rolul de a sublinia

     patima  devoratoare  datorata femeii. La fel cum au murit cei doi

     in  chinuri  fizice,  datorita  intrigii  unei  femei, la fel Eul

     liric, isi simte sufletul mistuit de patima erotica.

        Poetul  isi  pune  intrebarea  fundamentala  daca  din aceasta

     ardere va mai fi posibila o reinviere ca o mitica Pasare Phoenix?

        Purificarea prin dragostea, ii aduce aminte omului de moarte.

        Moartea  apara  ca  o  posibila refacere a unitatii intregului

     pierdut in tinerete.

        Poezia are un pronuntat caracter filozofic facind suferire la:

     marile  probleme  ale  existentei  umane: cunoasterea, dragostea,

     moartea, relatia cu universul.

        La  nivelul  limbi  remarcam folosirea perfectului simplu care

     arata  o  actiune  trecuta  dar  terminata  pe  curind, precum si

     repetarea pronumelui personal de persoana a II-a devenit metafore

     in  strofele  I  si  II  evoca suferinta, versul 3 afirmatic, dar

     versul 4 negatic si interogatia retorica.

ÓCopyright www.ReferateOnline.com Cel mai complet site cu referate

Tudor Arghezi

ÓCopyright www.ReferateOnline.com Cel mai complet site cu referate

Tudor Arghezi:

Poezia frământărilor metafizice – Psalmi

            Această temă este foarte bine reprezentată în creaţia lui Arghezi. Asemenea marilor creatori, Arghezi şi-a pus marile întrebări asupra condiţiei umane, meditând asupra: locului omului în univers, asupra posibilităţii sale de cunoaştere, asupra sensului vieţii, a absurdităţii suferinţei şi a morţii, asupra existenţei lui Dumnezeu.

            În poezia frământărilor metafizice putem identifica două atitudini fundamentale: o atitudine contemplativă de aşteptare a revelaţiei divine; o atitudine de căutare înfrigurată a unei certitudini, a unei dovezi materiale despre existenţa lui Dumnezeu

            Poeziile redau tragismul condiţiei umane, imposibilitatea omului de a depăşi limitele condiţiei sale biologice. Omul este o fiinţă raţională înzestrată cu conştiinţă, care trăieşte dramatic imposibilitatea cunoaşterii totale. Spre deosebire de poetul filozof Lucian Blaga, Arghezi ajunge la aspiraţia spre absolut nu pe calea culturii filozofice, ci prin intuiţie şi printr-o capacitate unică de concretizare a absolutului. Originalitatea poetului nu constă deci în aspiraţia spre absolut, ci în modul propriu personal în care concepe drumul cunoaşterii.

            Cele mai semnificative creaţii care se încadrează în aceste teme sunt Psalmii. Argezi modifică accepţia psalmului, care la origine este un cântec de laudă la adresa creatorului, făcându-l cele mai dramatice frământări ale omului. Majoritatea psalmilor sunt scrişi sub forma unei comunicări interogative atât de potrivită frământărilor ştinţei.

            1.) O idee care revine frecvent este aceea a singurătăţii tragice a omului în univers:

Tare snt singur, Doamne, şi piezişi!

Copac pribeg uitat în câmpie,

Cu fruct amar şi cu frunziş

Ţepos şi aspru-n îndârjire vie.

            Arghezi foloseşte metafora copacului părăsit în câmpie, prin care redă condiţia duală a artistului, a poetului, care fiind o natură superioară este lipsit de bucuriile obişnuite ale oamenilor, dar nefiind zeu îi sunt interzise căile cunoaşterii.

            2.) O altă temă este aceea a omului părăsit de creatorul său:

De când s-a întocmit Sfânta Scriptură

Tu n-ai mai pus picioru-n bătătură

Şi anii mor şi veacurile pier

Aci sub tine, dedesubt, subt cer.

            3.) Legate de temele anterioare este nevoie omului de a comunica cu divinitatea:

Vreau să vorbeşti cu robul tău mai des.

            4.) O altă temă frecventă este aceea a căutării disperate a unei dovezi despre existenţa creatorului:

Pentru credinţă sau pentru tăgadă,

Te caut dârz şi fără de folos.

Eşti visul meu, din toate, cel frumos

Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.

Vreau să te pipăi şi să urlu: Este!

            Aceeaşi sete de certitudini materiale este exprimată în psalmul al treilea:

În rostul meu tu m-ai lăsat uitării

Şi mă muncesc din rădăcini şi sânger.

Trimite, Doamne, semnul depărtării,

Din când în când, câte un pui de înger.

            5.) Setea de concretizare a absolutului, a divinităţii, este exprimată de versurile:

Ard către tine-ncet, ca un tăciune

Te caut mut, te-nchipui, te gândesc.

            6.) Versurile lui Argezi exprimă oscilaţia dramatică a poetului între credinţă şi tăgadă. Fiecare moment de speranţă este urmat frecvent de negarea violentă. Versurile exprimă exasperarea omului care de la creaţie n-a mai putut comunica cu creatorul său:

Şi te slujesc; dar Doamne, până când?

            7.) Unele poezii exprimă revolta poetului împotriva creatorului, pe care-l numeşte tâlhar de ceruri. Semnificativă în acest sens este poezia Aluatul, în care revolta se-ndreaptă împotriva imperfecţiunii creaţiei:

Când maică-mea frământă aluatul, mă-nţelegi?

Ea scoate-ntotdeauna din vatră pâini întregi.

            O altă creaţie semnificativă pentru această temă este Între două nopţ, în care poetul insistă asupra ideii că Dumnezeu şi-a luat cu bună ştinţă creaţia:

Săpând s-a rupt lopata. Cel ce-o ştirbise, iată-l,

Cu moştele-i de piatră, fusese însuşi Tatăl.

            Cei mai mulţi psalmi redau încercuirea metafizică a omului, adică imposibilitatea de a depăşi limitele condiţiei subterestre. Poetul foloseşte o mulţime de simboluri pentru a reda idea de închidere şi de interdicţie: uşa, lacătul, drugi, belciuge, odaia, chilia, din care nu se poate evada:

Marea mă-nchide, lutul m-a oprit.

            Cel mai frecvent simbol pentru interdicţie este lacătul, ca de exemplu poezia Descântec:

Lacăte, cine te-a închis

La uşa marelui meu vis ?

Unde ni-i cheia, unde-i păzitorul,

Să sfărâme zăvorul

Şi să vedem în fundul nopţii noastre.

            Exasperat de aşteptare, de căutare, de atâtea piedici care îi apar în cale, poetul îşi exprimă revolta împotriva creatorului:

Oriunde-ţi pipăi pragul, cu şoapta tristei rugi,

Dau numai de belciuge, cu lacăte şi drugi.

Învierşunat de piedici, să le sfărâm îmi vine;

Dar trebuie,-mi dau seama, să-ncep de-abia cu tine.

            Cele mai multe poezii exprimă sentimentul înfrângerii al eşecului, ca de exemplu poezia Două stepe:

Unde ne ducem? Cine ne priveşte?

În poarta cui să cerem crezământ?

Hai, calule, hai, câine, pământeşte,

Să batem, frânţi, cu pumnii în pământ.

            8.) O altă temă este timpul, care trece şi distruge fragila condiţiei umane:

Mă bate vremea, mă bate ziua, mă bate clipa.

            9.) În strânsă corelaţie cu timpul este tema morţii. Se pot identifica trei atitudini fundamentale faţă de moarte:

·         a.) spaima faţă de neant, evidentă în poezia Duhovnicească, în care până şi Isus fuge de pe cruce în faţa perspectivei morţii.

·         b.) acceptarea senină, împăcată a morţii, ca un element firesc a vieţii. Semnificativă în acest sens este poezia De-a va-ţi ascuns…. În această poezie moartea este asemănată cu un joc în care tatăl îi iniţiază pe copii săi, obişnuindu-i cu idea că moartea este o absenţă din ce în ce mai îndelungată din mijlocul celor dragi. Serban Ciuculescu: nici odată în poezia noastră nu s-a dat basmului morţii… un accent mai firesc, mai împăcat cu soarta şi mai aproape de matca ţărănească a experienţei. Imprecaţia din final exprimă totuşi durerea în faţa morţii inevitabile:

Puii mei, bobocii mei, copii mei!

Aşa este jocul.

Îl joci în doi, în trei.

Îl joci în câte câţi vrei.

Arde-l-ar focul!

·         c.) spaima de moarte, frica, sunt micşorate de realizările omului, de împlinirile sale prin care dă un semn vieţii, trecerii sale pe pământ. Aceste împliniri îi dau omului tăria morală de a înfrunta sfârşitul. Semnificativă în acest sens este poezia De ce-aş fi trist, care pune în paralel nesfârşita frumuseţe şi bogăţie a vieţii, a lumii, cu regretul despărţirii de aceştia:

De ce-aş fi trist? Că nu ştiu mai bine

Cu sunet de vioară ulciorul de pământ?

Nu mi-e clădită casa de şiţă peste Trotuş,

În pajiştea cu crânguri? De ce-aş fi trist? Şi totuşi…

            Criticul literar Eugen Simion identifică în creaţia poetică a lui Arghezi, patru accepţiuni ale divinităţii:

1.        religioasă în sensul unui pateism popular

2.        gnoseologică, potrivită căruia Dumnezeu se identifică ca adevărul absolut

3.        etică, morală, înţelegând prin ea voinţa de bine, adevăr şi frumos

estetică, potrivit căruia Dumnezeu este visul din toate cel mai frumos, perfecţiunea

ÓCopyright www.ReferateOnline.com Cel mai complet site cu referate

ÓCopyright www.ReferateOnline.com Cel mai complet site cu referate

             Flori de mucigai .

    

   După volumul de povestiri intitulat "Poarta Neagră " apărut în 1930 ciclul "Flori de mucigai " publicat în 1931 pare să reprezinte consecinţa lirică a aceleaşi experienţe de viaţă .

   Ciclul Arghezian reuneşte versuri care evocă prin imagini de o mare forţă sugestivă lumea stravie dezolată şi contradictorie a universului carecral .

    În poemul care prefaţează ciclul împrumutîndu-i titlul "Arghezii" îşi previne cititorul că versurile sale nu sînt efectul unei revelaţii . Apsenţa revelaţiei este afirmată insistent prin repetarea negaţiei într-o enumeraţie .

   Amintim secundaţii fabuloşi ai evangheliştilor : taurul , leul , vulturul , Argezii îşi situează versurile într-o opoziţie semnificativă adjudecîndule un regiune "minor" în raport cu scrierile evangheliştilor exemplu , prin excelenţă al unui regim  "major" legat de o consemnare a absolutului ( mai mult decît atît versurile sale ).

   Titlul este alcătuită din două părţi . "flori" aduce sugestia frumuseţii şi în ultima instanţă a luminii cel de al doilea acţionează cu o forţă inversă sugerînd urîtul , descompunerea răul şi într-un plan nu foarte îndepărtat întunericul .

Imaginea debutantă contradictorie sugerează defapt o lume a valorilor alterate pervertite . Este lumea înclusorii în care viaţa este reprimată mortificată pentru a ispăţi cea ce oamenii consideră a fi o crimă . Ca şi "flori de răului" , "flori de mucigai" îşi află punctul de spijin în aşa numită estetică a urîtului care încă din secolul trecut a făcut obiceiul unui cunoscut tratat : estetica urîtului 1853 .

   Închisoarea în prezentarea lui Arghezii este un fel de holgie a infernului dantesc în care simbolic omul este asociat viermelui . Sugestiv locul de clanstare este redus la cîteva componente : macrilă , frig , cătuşe , lanţuri , păduchi , şobolani , zăvoare , mucegai , întuneric . Totuşi în acest cadru al ororilor frumosul nu este absent .

   Frumuseţea de care cer socotit vinovat a fost îndepărtat cu scop primitiv , poate fi recuperată prin vis sau amintire . Între zidurile cu uşi zevorîte şi ferestre zîbrelite frumuseţea nu are consistenţă decît pentru cel care o conţine ca pe o realitate interioară inaccesibilă celorlalţi asemenea unui "cîntec mut" . "Cîntecul mut" este de altfel un alt oximoron al ciclului Arghezian care semnalează existenţa valorilor discrete a prezentelor inaparente .

   Lumea închisorii o lume a valorilor confuze presupune o ordine de adîncime care confirmă şi totodată contrazice prejudecata comună cu privire la modul de a fi al celui întemniţat . Urăţenia acestei lumi care poartă stigmatele răului tulbură componenţa anghelică a fiinţei noastre şi explică neputinţa sau refuzul "unghici îngereşti" de ai surprinde cu imaginea .

   Răul , urîtul nu sunt mai mult decît conjuncturi , uneori prelungite ale destinului cărora omul fie şi vinovat le opune aspiraţia spre frumos nu frumos pe care , atunci cînd viaţa la îndepărtat pregina lui , îl mai poate încă afla în vis în amintire sau în speranţă . Aceste forme de manifestare ale vieţii în care recunoaştem solicitări contradictorii spre zone care nu acceptă concilierea , explică de ce oximoronul devine figura dominantă în ciclul arghezian al "mîinii stîngi".   

    

             Răscoala :

  Genaza , compoziţia , şi structura romanului : Ascriitorul mărturiseşte că romanul Răscoala este , într-un fel o urmare a romanului Ion . Cu romanul Ion îşi precizase înţelegerea problemei pămîntului şi a raporturilor sociale determinate de aceasta .

   Răscoala este un mare roman social , care se desfăşoară pe două planuri : un plan urmăreşte viaţa ţăranilor din Pruara una din moşiile boierului Miron Iuga ; cel de al doilea plan urmăreşte existenţa unui grup de moşieri şi oameni politici oprindu-se în mod deosebit asupra familiei Iuga . Cele două planuri nu sînt complet separate .

  Dacă în Ion era urmărită problema individuală a pămîntului în Răscoala ea devine o problemă colectivă . La baza romanului stau evenimentele tragice din 1907 . Romanul apare în anul 1930 la urmare a crizei economice din 1929 . Scriitorul a purtat din suflet subiectul acestui roman timp de peste 20 de ani . Cartea este compusă din două părţi fiecare avînd şase capitole .

    Prima parte cu titlul "Se mişcă ţara" cuprinde capitolele : Răsăritul , Pământurile , Flămînzii , Luminile , Friguri , Vestitorii .

    Cartea a doua Focurile cuprinde capitolele : Scânteia , Flăcăi , Focul , Sîngele , Petre Petre , Apusul .

   Ca  toate romanele lui L.Rebreanu şi romanul Răscoala este un roman ciclic , el se deschide cu o discuţie legată de problema ţărănimii şi se încheie în acelaşi mod având ca participanţi la discuţie aproximativ acelaşi personaje . Şi ca o întrăgire a romanului nu întîmplător primul capitol poartă titlul Răsăritul şi ultimul capitol Apusul .

    O serie de fapte mărunte pregătesc declanşarea : 

1.) furtul inventat de Cosma Buruiană , care atrage ancheta executată cu brutalitate de jandari .

2.) vestea că Nadina intenţionează să vîndă moşia Baharoaga ascute conflictul dintre ţărani , de o parte şi boierii , Miron , Iuga şi Nadina , arendaşul Platamon şi autorităţile de la Bucureşti de cealaltă parte .

3.) moment este arestarea învăţătorului Deagos . Faptul îi aţâtă pe ţărani care alarmaţi din case pătrund în curtea boierească atestînd împotriva arestării şi în acelaşi timp spunîndu-şi hotărât păsurite .

  Cineva povesteşte că e poruncă de la Vodă să-şi împarte oamenilor pămînturile . Reacţile ţăranilor relevă                          caracterul spontan al mişcării , lipsa de organizare şi de perspectivă , frămîtări . Focul este prevestit de dimineaăţă cu zori roşii . A doua zi , spre asfinţit , mulţimea din Amara , se îndreaptă spre conacul lui Miron Iuga .

    Se poate vorbi de trei momente în compoziţia acestui fragment :

 1.) imaginea uciderii boierului ;

 2.) pătrunderea ţăranilor în cerdacul conacului .

 3.) se revine la imaginea boierului care părăsit , se prăbuşeşte cu faţa în jos mirosind lacom pămîntul . Mulţimea se frămîntă pentru a se descărca de furia ce-o sugrumă . Izbucnirea furiei devine paroxistică .

   Stările sufleteşti colective se desprind şi aici din faptele ţăranilor din emoţiile şi reacţiile violente . Episodul culminant din capitolul Focul include şi comentariul scriitorului , care ca narator este aproape direct implicat în text. Rebreanu împărăseşte voinţa de luptă a ţăranilor şi scurtează drama neputinţei lui Miron Iuga . Textul conţine foarte multe circumstanţiale de toate măreţele şi atributive , făcînd şi mai precisă relatare într-o exprimare sobră cu o desăvârşită proprietate a termenilor folosiţi .

   Capitolul Petre Petre deschide atmosfera de după furtună . Ţăranii într-un cor sălbatic , aşteptînd sosirea maiorului Tănăsescu şi a perfectului Baboleanu . Ca în marile epoci , are loc o înfruntare verbală . Reprimarea este sîngeroasă . În ultimul capitol "Apusul" ţăranii români dârji , nu mărturisesc şi nu demască pe vinovaţii cei mari . Rebreanu a urmărit două efecte : "prezentarea rapidă a unei scene de masă şi comunucarea tensiunii dureroase care stăpîneşte mulţimea". Totul este proiectat "pe un fundal mitic al setei de pămînt milenare".

    Reprimarea răscoalei este urmărită predominant prin elemente auditive ; aşa se explică aglomerarea de verbe . Armata venită să reprime răscoala este prezentată vizual în acţiunile ei .

   Liviu Rebreanu dă o mare atenţie eroului colectiv în alcătuirea romanului , sunt impresionante mişcarea tumultoasă caracterul aproape cosmic al răscoalei . Ideea de dreptate , precum şi necesitatea de a apvea pământ şi stăpînire pe tărani chiar şi în momentele inerente de violenţă . Ţăranii trăiesc vijelios clipa răzbunării , convinşi că vor schimba faţa lumii . Scenele de masă produc efecte de ordin artistic de o inegalabilă forţă . Eroul colectiv acţionează parcă mecanic . Fiecare act presupune subordonarea unei serii întregi de gesturi , realizată prin prezenţe individuale în lanţ . Asistăm la o suită de reacţii care se subordonează gestului enorm , înregistrăm scenenţe de comentarii şi fapte care trimit la concluzia că ţăranii nu mai au nici un fel de încredere în tratativele cu boierii . Amănuntul semnificativ şi tehnica detaliului , relevate în contextul desfăşurării epice de mai multe ori crează o gradaţie a atitudinii şi a gestului . See conturează o stare de spirit neliniştită şi în consecinţa , o încercare de depăşire a propriei condiţii . La toate acestea se adaugă vestea "călăreţelor pe cai albi". Introducerea acestui element fabulos vine din nevoia unori autorizări supreme a acţiunilor ce vor fi întreprinse , a unei forţe miraculoase care să-i sprijine în clipele de deznădejde pe ţărani . Desfăşurarea răscoalei prin dezlănţuirea focului se realizează panoramic . Mulţimea nu părăseşte castelul pînă ce acesta nu se prăbuşeşte . Tabloul este sfîrşit de lume .

    Caracterizarea eroului colectiv de către alt personaj este un procedeu frecvent în roman . Prezenţa erpului colectiv îl relevă pe Liviu Rebreanu şi ca analist al erupţiilor , al învălmăşelilor de gînduri al adîncimilor subconştientului . Rebreanu analizează stările obsesive de parcă ar fi vorba de un singur personaj . Un procedeu în conturarea eroului colectiv este limba . Comparaţia este un procedeu de care Liviu Rebreanu îl foloseşte frecvent . O suită întreagă de personificări şi epitete cu valoare personificare stăpîneşte viziunea focului , care dă fiori de groază . Autorul construieşte replici memorabile sau propziţii în care lipsa predicatului face comunicarea mai directă şi mai eapidă . Repetarea unor cuvinte sugerează obsesia sau frica . Substantivul foc apare numit  direct , descris vizual şi auditiv . Din masa de ţărani se desprind câteva figuri , care devin importante sunt fruntaşii satului , săracii cei fără pământ sunt hotărâţi .

     Peter Petre întruchipează erupţiile primare . El se plînge de sărăcie şi găseşte că nu-i drept ca pământul să nu fie al celor care îl muncesc . Suferinţele lui Petre Petre sunt suferinţele mulţiimi . Atitudinea altor personaje în report cu problema pământului . Substanţa romanului se organizează în jurul "cliestimii ţărăneşti". Unei astfel de structuri îi corespunde Titu Herdelea , apare frecvent , chiar şi în momentele decisive ale desfăşurării răscoalei , el rămâne şters un fel de martor ocular al întămplărilor . Titu Herdelea este prezent ca ziarist , cu riscul de a fi arestat , nu reuşeşte să împiedice scene afrace . Este de partea ţăranilor , cărora le ia apărarea , dar socoteşte o izbândă pătrunderea s-a în intimitatea marilor proprietari . Imaginea uşor idealizată a boierului . Marii proprietatri Miron şi Grigore Iuga sunt sensibile la soarta ţării , la unitatea neamului , probleme care preocupau intelectualitatea epocii .           Portretul bătrînului  Miron Iuga caracter dârz , puternic , de o voinţă infexibilă , autoritar se îndură de suferinţele oamenilor îi ajută în momentele grele , dar nu abdică nici o clipă de la prerogativele sale de stăpîn . Pentru Miron Iuga "legăturile cu pămîntul sunt mai puternice decît cele de familie , de aceea nici nu poate fi vorba ca el să cedeze ţăranilor din pământurile sale". 

    Discuţia dintre Gheorghe Iuga , Illie Rogofinariu , Balobeanu şi T. Herdelea scoate în evidenţă ideea , subliniată şi de D. Zamfirescu , că ţăranul se duce greu şi la moşier , şi la arendaş . În timp ce Iuga reprezintă vechea prejudecată , a boieriimi , Gr. Iuga vrea pămînt în măsură în care acesta îi asigură o existenţă liniştită . Înţelegând "chestiunea ţărănească ", problema pămîntului . Gr. Iuga rămîne la fel de înţelegător , deşi îşi pierduse tatăl se pare beştială atitudinea autorităţilor . Adevărata conciliere nu există , nu există de vreme ce realităţile dintre boieri şi ţărani sunt autogonice . Romanul Răscoala poartă în el un anume ritm : lent şi desfăşurat la început , el creşte treptat culminând într-o explozie ca după aceea revină la  acelaşi ritm lent .

  Construcţia romanului între prolog şi epilog , este un procedeu caracteristic romancierului Rebreanu constituieşte simetric . Romanul este epopeică , atmosfera este sumbră şi deznădăjduită , subordonată înţelegerii caracterului istoric al justiţiei ţăranului .

     Răscoala se înscrie printre capodoperele literaturii române . Ea reconstitue un capitol important din istoria luptelor poporului nostru  , detaşîndu-se categoric din contextul , operelor cu aceaşi tematică scrisă pînă în acest moment . Tema a fost abordată mai târziu de Cesar Petrescu , Tudor Arghezi , Zaharia Stancu .

        

          Lacustră :

    Ploaia , umezeala , frigul sunt motive frecvente în poezia lui Bacovia . Poezia Lacustră este semnificativă pentru viziunea artistică bacoviană , exprimând un sentiment al singurătăţii totale într-o lume de care poetul se simte despărţir printr-un "gol istoric". Poezia cuprinde o succesine de motive cum ar fi cel al nopţii al ploii , al golului , al morţii , al plânsului şi al neurozei . Sentimentul care domină întrega poezie este dezagregarea lumii şi a individului sub influenţa ploii . Apa şi focul reprezintă la Bacovia moartea lentă .

    Poezia are o structură armonioasă , dictată de o muzică interioară gravă . Discursul liric se organizează în jurul celor două planuri : unul exterior al lumii şi al naturii şi altul interior al sentimentului . Legătura dintre cele două planuri se realizează prin percepţii , printr-o stare de neuroză pornită prin subconştient . Poetul tresare dintr-un somn adînc similar morţii . Acest somn este un somn răsturnat , un adevărat coşmar care presupune zuârcolire : "de atâtea nopţi aud plouând". Aud materia plângând care sugerează infinitul printr-o scuzaţie auditivă . Aldoilea vers este o prelungire pe plan interior a situaţiei din natură . Ploaia care este plînsul naturii adînceşte ideea de singurătate care ajunge pînă la dispariţia totală a fiinţei umane : "sunt singuri şi măduce-un gând".

    În strofele a II-a şi a III-a locul imaginilor vizuale este luat de scuzaţii organice prin cuvintele : unde , gol . Cuvîntul "dorm" aminteşte de ameninţarea morţii : "şi parcă dorm pe scînduri ude".

     Prima strofă este repetată la sfîrşit , puţin modificată , accentuîndideea de descompunere care durează un timp infinit , exprimat prin cuvintele "de-atîtea nopţi". Plînsul este al poetului ca şi spaima şi frica atât de adâncă încât se extinde în spaţii nelimitate cosmice . Poezia se caracterizează prin muzicalitatea versurilor , care accentuază sentimentul de monotomie . Muzicalitatea se realizează prin rima dintre gerunzile ploând , aşteptînd cu substantivul gând .

     Întreaga poeziei este simbol al însingurării , ale izolării poetului care aude plînsul materiei şi asistă la descompunerea ei , datorită apei .

ÓCopyright www.ReferateOnline.com Cel mai complet site cu referate

 

ÓCopyright www.ReferateOnline.com Cel mai complet site cu referate

ESTETICA URÂTULUI ÎN OPERA

LUI TUDOR ARGHEZI

     

                                                                                                            

          Tudor Arghezi ,poet al întrebărilor,realizează cea mai adăncă reformă a limbii poetice pe care o poate nota istoria litaraturii noastre moderne,comparabilă cu reforma facută în literatura franceză de Victor Hugo ,altadată întemeind "republica vocabularului "pe concpţia că "Primele cuvinte nu sunt nici rebeli ,nici plebei",poetul nostru selectază alte sectoare ale lexicului,cuvinte drastice ,dure,uneori forme regionale,pe care nimeni nu le introduse în poezie,dând astfel ,"dreptul de cetate tuturor cuvintelor ,chiar [i celor compromise."

            Creatorul sincronismului,Lovinescu emisese despre Arghezi ,în Criticele sale opinii elogioase,sintetizate apoi magistral in Istoria literaturii române contemporane:"Se poate afirma că Tudor Arghezi începe o nouă estetică :"estetica poeziei scoasă din detritusuri verbale" ".În întregime adevărată ,o altă opinie lovinesciană îşi pastrează şi astăzi valabilitatea ,după opinia autorului "Muta]iei  valorilor estetice",estetica argheziană este "antisimbolistă",deoarece spre deosebire de simboliştii mânaţi de teribilul îndemn de "spiritualizare  a materiei",Tudor Arghezi "invers prin materializare ."

            Precum Victor Hugo şi mai apoi Baudelaire ,Rimbaud şi alţi poeţi francezi în secolul trecut ,care încetăţeniseră în literatură toate cuvintele ,chiar si cele "compromise",Tudor Arghezi obţine  sinteza poetică din rezervele cele mai vulgare ale limbii române,mai cu seamă în Flori de mucigai revolu]ionând astfel limbajul liricii româneşti.

            Marele scriitor fancez Charles Baudelaire spunea:"E un miraculos privilegiu al artei c\ oribilul ,artistic exprimat,devine frumuseţe şi că durerea ritmată şi cadenţată umple spiritul cu o bucurie liniştită."

            Odată Baudelaire a elogiat pe Daumier tocmai pentru capaciatea acestuia de a reprezenta josnicul,trivialul ,abjectul,cu o claritate exactă ,căci Baudelaire consideră că poetul poate să

facă să se nască din urât un farmec nou.În acest climat artistic se mişcă si poetul nostru Tudor Arghezi,pentru care subiectele de literatură nu mai tolerează pretutindeni conceptul mai vechi al frumuseţii.Arghezi inaugurează la noi "estetica urâtului" ,avându-l ca model pe "scepticul de la Sena" ,Charles Baudelaire .Poetul Florilor răului l-a impresionat prin razvrătirea împotriva cerinţelor esteticii clasice .Precursor al unei estetici a urâtului ,sincer până la brutalitate ,satanic şi amar, el găsea în contemplarea răului ,a mizeriei ,impulsuri către puritatea pierdută.

            Tudor Arghezi a studiat îndelung scrierile lui Baudelaire si a intrebuinţat pâna la ultima poezie uneltele de lucru ale artistului.

            Încetoţenirea esteticii urâtului ,existentă la Baudalaire,cu care Arghezi are numeroase contingenţe ,se realizează la poetul român într-o cuprindere mult mai vastă şi în mod pregnant .La Baudelaire se observă o îmbogaţire a mijloacelor poetice cu imagini neângăduite până atunci în lirică ,aşa cum se întâmplă într-o oarecare măsură şi la Macedonski .Dar ,aceste imagini ale urâtului au o arie limitată :apariţia cadavrului,a locului de perdiţie,a scenei orgiace.În considerările sale,Vladimir Streinu dă chiar o lista de termeni din Fleurs du mal de Charles Baudelaire   ,precum:bourbeux,peur,helmithes,chancre,poison,crachat,

cadavre,tette,ver,brute,venin,iar apoi o alta din creaţia argheziană:venin,scară,mucegaiuri,bube,noroi,scârbit,putregai.La Arghezi ,asemenea imagini au o sferă largă şi apar într-o factură cu totul inedită,începând cu ciorchinele de negi din Testament ,continuând cu stihurile panfletare din Blesteme şi Psalmi şi ajungând la un microcosmos baroc ,cum este viziunea germinaţiei enorme a cartofilor leturzi din Har.

Interesul lui Tudor Arghezi pentru urâtul din viaţă devine o atitudine estetică ,întâlnită şi la Dostoievski în amintiri din Casa morţilor ,la Tolstoi în Învierea ,la Gorlsi în Azilul de noapte.

Volumul Cuvinte potrivite un debut editorial ,apărut în 1927 , se deschide cu poezia Testament ,care reprezintă o"ars poetică" ,definind crezul artistic al poetului în ceea ce priveşte estetica urâtului ,ca dimensiune fundamentală a creaţiei lui Tudor Arghezi.În această poezie Arghezi a enunţat una din laturile complexei sale personalităţi poetice:

"Din bube ,mucegaiuri şi noroi

 Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi ."

            Cu alte cuvinte ,poetul a indicat una din valorile poetice noi ,încetăţenite de dânsul şi anume ,poetizarea trivialului.Poezia e născută din"bube ,mucegaiuri şi noroi" şi ea trebuie să amintească întotdeauna care-i sunt izvoarele.Chintesenţa esteticii argheziene –întemeierea unei estetici noi ,estetica urâtului ,este inclusă în aceste versuri.Cu o forţă extraordinară de sugestie ,Arghezi foloseşte aceste metafore ale ale treptei organice("bube") ,ale celei vegetale("mucegaiuri") ,ale celei minerale("noroi"),şocând prin această referire la tot ceea ce vizează grotescul şi urâtul ,motive preluate de la Victor Hugo şi Baudelaire.

            Poemul apare ca o estetică plină de probleme şi de puncte,arta argheziană e facută din "veninuri" ,"înjurături" ,veninul s-a preschimbat în miere ,lăsândui-se puterea şi poezia s-a sterilizat ,a devenit un cântec pur ,înjurătura rămânând ,inefectivă practic ,numai pentru colorarea ei."Mierea" presupune "veninul" şi poezia un conţinut purificabil.Se ridică problema experienţei individului şi a tradiţiei ,aceasta ducând la trecerea generaţiilor ,la vărsarea oaselor ,oasele la îngrozitoarea germinare universală ,deci la viziunea cosmică:

                        "Făcui din zdrenţe muguri şi coroane,

                         Veninul stâns l-am preschimbat în miere ,

 Lăsând întreaga dulcea lui putere .

 Am luat ocara ,şi torcând uşure

 Am pus-o când să-mbie ,când să-njure."

            "Zdrenţele" sunt resturi ,reprezintă elemente ale descompunerii ,o formă de degradare a materiei ,poetul reuşind să imprime caracterul de rod ,de inflorescenţă.

            Aceste versuri faimoase despre alchimia verbală proprie l-au făcut pe Eugen Lovinescu să remarce ,încă din vremea sa ,după apariţia Cuvintelor potrivite ,formidabila capacitate a poetului de a transfoma "veninul" în "miere" ,păstrându-şi totuşi "dulcea lui putere" ,de a transforma "mucegaiurile,bubele şi noroiul" în frumuseţi inedite ,care constituie şi nota diferenţială a poetului şi principiul unei estetii creatoare de noi valori literare:"Valoarea lui nu stă în determinante psihologice ,ci în ineditul expresiei,inedit ieşit din forţa negalată de a transforma la mari temperaturi mucegaiurile ,bubele şi noroiul ,în substanţă poetică" .

Transfigurarea estetică este  pentru Arghezi o continuare şi în acelaşi timp o împlinire.Dar pe lângă acest proces apare,se revelează un har ,prin transparenţa mizeriei umane,a reziduurilor suferinţei acumulate,ca şi a răului multiplicat.Astfel se remarcă un proces esenţial în această poetică :revelarea.Transfigurarea nu se petrece doar în ordinea suferinţei,ci şi a răului.Spre deosebire de cele mai multe doctrine asupra condiţiei poetului şi a poeziei,din ultimul secol,viziunea argheziană respinge o demonie a poeticului,găseşte in Arghezi un poet nedeclarat, dar cu atât mai tenace.A fi mai tare decât demonul ,a converti răul,a transfigura oroarea constituie un alt aspect esenţial al acestei poetici,cu urmări pe planul viziunii ,al motivelor imaginarului şi al tratării cuvîntului:"Din bube ,mucigaiuri şi noroi/Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi".Exegeza acestor versuri ar putea invoca o tendinţă a esteticii"decadent"-"crepusculare" spre estetizarea  urâtului ,spre valorificarea macabrului,a oribilului.A căuta răului o justificare ,chiar o exaltare estetică nu este obiectivul lui Arghezi.Transfiguarea poetică a "micegaiurilor" ,"bubelor" şi "noroiului" nu idilizează răul ,urâtul,nu transformă infernul in paradis.Ea este altceva decât o "alchimie a răului"  ,o distilare prin care "datul verbal e distanţat de rosturile sale pragmatice şi purificat ",ca şi durerea "de vecii întregi" , toate aceste imagini ale entropiei cosmice şi umane devin ,metaforic ,un sol prielnic "rodului".Acesta apare în intimitatea de matrice a pamântului ,sămânţă în carnea fructului,prunc în pântecul mamei, ci chiar în ceea ce par să-l nege ,în bube ,în mucigaiuri,în  putregai,acolo unde viaţa ,chiar ce mai mizeră viaţa dospeşte.Peste tot ,în "pământul greu, muncit de duşmănie " ,unde "nici o sămânţă n-are să se piardă",printre "pietre  sterpe şi uscate ",unde se iveşte firul de iarbă,în vântul care poartă samânţă ,în ploaia caldă,în tuberculii cartofilor care sunt gata să se nască ("Îmbrăcaţi in straie de iască/Sunt gata cartofii să se nască"),prin care harul a trecut "virginal ,candid şi holtei",în bunăstirea femeii cea plină de dar căreia parcă-i "creşte în sân o fragă",ori în chemarea severă a poetului "de-a fi înflorit numai cu focuri sfinte/şi de-a rodi metale doar...",peste tot ciclul fecundităţii se împlineşte în rodul râvnit.Rodul e vulnerabil.Golul neîmplinirii ,"iubirea neîntâmplată",nenăscută ,"ceea ce nu va fi niciodată"cum spune Baudelaire ,doare.

Poezia sa viitoare ,începând cu Flori de mucigai ,va ajunge mai evident la materializări viguroase ale esteticii sale noi ,estetica urâtului ,preconizată în Testament .

Estetica urâtului se mai evidenţiază şi în  Blesteme ,care face parte din acelaşi volum Cuvinte potrivite .În această poezie partea revelatorie este viziunea luptei între organicul divin şi înmulţirea dezordonată ,parazitară ,replică diabolică la nativitatea cartofilor şi smaraldelor ,urmare la geneza muşiţei pe care a invocat-o cu altă ocazie poetul:

"Pe tine cadavru spoit cu unsoare ,

Te blestem să te-mpuţi pe picioare

Să-ţi crească măduva bogată şi largă

Umflată-n sofale ,mutată pe targă

Să nu e cunoască de frunte piciorul,

Rotund ca dovleacul ,gingaş ca urciorul,

Oriunde cu zgârciuri ghiceşti medulare,

Să simţi că te arde puţin fiecare

Un ochiu să se strângă şi să se sugrume

Clipind de-amănuntul ,întors către lume.

Celălalt să-ţi rămâie holbat şi deschis

Şi rece împietrit ca-ntr-un vis"        

            Un alt aspect profund este sentimentul de oscilare materială între două lumi cu densităţi deosebite ,"de osmoză între spiritual şi material ,amândoi termenii luaţi ca momente îndepărtate ale aceleiaşi materii .Cerul şi pământul sunt două vase comunicante ,materia fiind permeabilă prin spirit şi spiritul arătând tendinţe de degradare"(G. Călinescu-Istoria literaturii române de la origin până-n prezent).În Vânt de toamnă înterpătruderea  celor doi factori ,cerul şi pamântul ia forma unei stranii beţii :

                        "E pardosită lumea cu lumină ,

 Ca o biserică de fum şi de răşină

 Şi oamenii ,de ceruri beţi,

 Se leagănă-n stihare de profeţi."

Aşadar în Cuvinte potrivite ,expresia artistică a trivialului e o excepţie.În articolul consacrat acestui volum ,G. Bogdan Duică a protestat contra "esteticii urâtului  " ,formulă cu care pseudo-clasicii se înarmau ,prin 1830 ,contra romanticilor .La acea dată ,în 1927 ,protestarea profesorului Bogdan Duică era cam prematură.De astă dată ,Tudor Arghezi oferă în Flori de mucigai ,ocazie unei indignări adecvate,atât istoricului literar de la Facultatea de litere din Cluj ,cât şi oficialităţilor şi burgheziei ,a căror sensibilitate era atât de delicată

care se revulsionează în contact cu trivialul,indiferent dacă e de ordine naturală sau estetică.

            Cu Flori de mucigai ,arta poetică coteşte în personalitatea adâncă a scriitorului,aşa cum se manifestă multilateral şi în publicistică.Dacă poetic şi spiritual ,volumul Cuvinte potrivite deţine primatul ,în  schimb Flori de mucigai reflectă nota cea mai autentică a tehnicii artistice argheziene ,a mijloacelor de expresie ,în arta în versuri a lui Tudor Arghezi .Sunt în acest sens revelatoare opiniile lui George Călinescu :Flori de mucigai este o operă de rafinament  ,de subtilitate artistică ,ele presupun un cer al gurii dedat cu toate mirodeniile .Cititorul necultivat în sens artistic se sperie de ele şi le crede vulgare ,deşi realitatea şi savoarea sunt însuşirile lor ca şi ale operei lui Rabelais ."

            Astfel  cu Flori de mucigai Arghezi începe o poezie de savoare,presupunând un cititor pregătit .Punctul de plecare îl formează observarea limbajului,cu un puternic miros argotic,al puşcăriaşilor.Impresia de veselie creată şi dozată cu cel mai autentic lirism ,nu e falsă.Amestecul seriozităţii cu bufoneria e în linia Anton Pann.Efectul artistic constă în surprinderea naivităţii sub expresia de mahala. E vorba de un dialectism,asemănător aceluia napolitan  a lui Salvatore de Giacomo sau acelui roman a lui Cesare Pascarello,în care cu cât expresia e mai grotesc tipică ,cu atât vibraţia autentică e mai surprinzătoare .Aceşti  hoţi ,borfaşi ,ţigani ,posedă toată gama lirică a umanităţii şi o execută pe instrumente ce produc o duioasa ilaritate,într-o limbă indecentă ,argotică ,cum e cazul în delicata explicaţie mitologică a frumeseţii unui "fătălău" :

                            "O fi fost mă-ta vioară,

                             Trestie sau căprioară

                             Şi o fi prins în pântec plod

                             De strigoi de voevod ."

            Dacă în Cuvinte potrivite şi în alte volume de versuri de mai târziu ,Tudor Arghezi foloseşte copios expresiile figurate ,simbolurile ,în Flori de mucigai poetul dă curs liber îndeosebi cuvântului cu sens propriu direct.Întreg volumul ilustrează cu pregnanţă preferinţa poetului pentru cuvintele rare ,tari ,nude ,expresive ,potanţial mai bogate decât altele ,pentru a da mai multă culoare şi relief tablourilor înfaţişate.Argotismele ,cuvintele vulgare ,considerate  până la Tudor Arghezi neliterare ,sunt  adeseori prezente ca o cerinţă de ordin estetic ,prin plasticiatea lor ,în versurile din  Flori de mucigai.Poetul le reânvaiză ,le prelucrează la înalte temperaturi artistice,făcând din ele elemente caracteristice ale noului alfabet stilistic arghezian.La Arghezi ,aceste expresii vorbesc nu numai prin raporturi gramaticale ,ci ele radiază din interior multiple posibilităţi expresive.

            După Cuvinte potrivite,cu diversitatea lor sensibilă , Flori de mucigai ,tot atât de fermă estetic în uniatea ei tematică ,ne înfăţişează un Arghezi concentrat exclusiv asupra mizeriei umane (cu originea expresivă în mai vechile poezii Pui de găi şi Blesteme).

Este o poezie obiectivă ,lipsită de dramatism ,dar nu mai puţin zguduitoare prin temeritatea limbajului ei "despuiat" ,frust ,este o întoarcere la naturalismul care este sursa expresionismului doar prin forma evoluată a acestuia devenind de fapt poezie naturalistă.În Flori de mucigai ,naturalismul e la fel de poetic prin brutalitate şi cruzime ,ca şi simbolismul din Les chants de Valvador. 

            Titlul volumului este un oximoron de ecou baudelairian ,inspirat din creaţia lui Baudelaire Les fleurs du mal ,din care poetul tradusese şi reuneşte două principii:motivul florii ,simbol al frumuseţii pentru estetica romantică şi cuvântul regional ,cu aspect arhaic "mucigai" ,mucegaiul fiind o formă elementară de viaţă ,care trăieşte în mediile umede ,insalubre.Acest cuvânt "mucigai" marchează în acest context concepţia sa privind "estetica urâtului", care prin asociere cu ideea de frumuseţe ,exprimată prin floare ,întăreşte ,într-un paralelism perfect ,convingerea că frumosul se naşte din "bube,mucegaiuri şi noroi".Florile de mucigai sunt emblema unei rodiri în tenebre ,unui rod negativ-monstruos ,rod al morţii .Nimic nu rodeşte în acest univers recluziunii.

Poetul dezvăluie un univers al valorilor maculate ,alterate.Se dezăluie o imagine a închisorii care apare ca un univers straniu ,dezolent ,macabru.În acest mediu omul apare ca un vierme .Versurile din Flori de mucigai sunt rezultatul inspiraţiei divine ,a "slovei de foc" ,ele sunt scrise cu unghia stângă "pe tencuială" "pe un părete de firidă goală ".Versurile dezvăluie un real dur al vieţii perceput de latura demonică ,negativă a fiinţei umane ,nu de cea angelică."Unghia îngerească " este "tocită" ,ele sunt scrise cu unghia de la mâna stângă ,asociată demonicului ,maleficului.Acest univers se reduce la noţiuni ca:mocirlă ,frig ,cătuşe ,lanţuri ,zăbrele ,păduchi ,şobolani ,zăvoare ,mucegai ,întuneric.

Metaforic,"florile de mucigai" simbolizează vegetaţia umedă a ungherelor întunecoase ,sunt  flori fără legătură cu pământul ,cu lumina ,fără  clorofilă ,provocând repulsie.În acest univers oamenii se conturează ireal:

"Livizi ca strigoii şi şui ,

 Strâmbaţi de la umeri ,din şold şi picior

 În blidul fierbinte ,cu aburi gălbui,

 Îşi duc parcă sângele lor."(Cina)

            Singularitatea  "florilor de mucigai" :caracterul lor contrar esteticii transfigurării ,proprietatea lor "antitestamentară" ,cu toate că într-unul din aspectele lor cele mai aparente ,ele par închipuirea perfectă a constat-ului din Testament:"Din  bube ,mucegaiuri şi noroi /Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi " reprezintă adeziunea ,la o estetică  a demascării ,cel puţin tot atât de importantă în arta poetului nostru ca şi cea dintâi ,chiar dacă mai puţin recunoscută.

            Opusă transfigurării ,ca o antiestetică ,estetica acestor Flori de mucigai reprezintă echivalentul "unui avangardism iconoclast.O poziţie anti-conştient adoptată ,se demonstreză în antilirismul ,antiromantismul ,antipurismul ,antiestetismul vădite în acest ciclu ,ca şi în valorile poetice de subversiune pe care ni le revelează ,valori precum:urâtul ,grotescul ,monstruosul ,trivialul ,macabrul ,atrocele"(Opera lui Tudor Arghezi- Nicolae Balotă)

În Flori de mucigai nu întrezărim o reabilitare estetică sau morală a putregaiului ,ci printre versurile poeziei putem remarca o voinţă de reintegrare a unei categorii umane "lepădate în corpul unei umanităţi" ,în ordinea superioară a frumosului (care cuprinde şi urâtul) într-o ordine a vieţii (care să se conjuge cu moartea) ,şi chiar a sacrului care să cuprindă şi sacrilegiul ,demonicul ,infernalul.

            Antivalorile ,culorile negative ,trivialul ,monstruosul ,ironia indică o demonie .Microuniversul imaginar al  Florilor de mucigai este caracterizat prin sterilitatea demoniei .Eflorescenţa este a unor "flori ale răului" .Ceea ce se coace sunt doar "gâlcele" ,elementele putrede.

             Ca şi tânguirea folclorică ce se naşte dintr- o jale cosmică ,dincolo de cea prea personală ,tot astfel în Flori de mucigai aflăm "Stilhuri de groapă /de sete de apă şi de foame de scrum..." ale unui lamento existenţial.

            Bocetul  e o cîntare a morţii.În Flori de mucigai ne aflăm tot timpul în prezenţa morţii.Crime ,cadavre ,descompunere ,atmosferă de spital în care se moare ,de beci cu leşuri ,"Stihuri de groapă".Moartea este cea care a încremenit timpul şi spaţiul ,a făcut grea ,irespirabilă atmosfera în această lirică de aparenţă-prozodică-atât de popular-lejere.Irespirabilul nu provine din densitatea poeziei ,ci din golul ,din vidul pe care îl sugerează tot timpul.

            Apologia crimei ,a paradiselor artificiale (la care accede ,sau spre care tinde în lirica sa ,Baudelaire) sunt soluţii ale unui estetism "decadent" pe care viguroasa "primitivitate" voluntară argheziană le refuză.Lipsesc în mod egal din Flori de mucigai estetismul "complacerii  în abominaţiune " ,ca şi teza socială dinainte concertată.Soluţiile d ' Annunzio ca şi Verhaeren îi sunt depotrivă străine poetului.

            Trivialul devine valoare poetică .De asemenea  ,abjecţia("cinci oameni de cositor ,cu un cuţit /Măruntaiele şi buzunarul omului le-au scotocit "-Pui de găi) ,oribilul ("Ai să te duci şi tu ,fetică ,dragă ,după tat 'tu!/Şi baba se linse pe buze/Cu pofta de sânge a unei mâţe hehuze "),grotescul ,macabrul("Atunci ,pe-ntuneric ,berechet/Braţele ,mâinele ,degetele ,hoţii ,baba/Înăbuşiră fapta lor ,o târâră-n beci ,degeaba ").Aceste valori nu promovează "frumosul" ,nu sunt ca şi sublimul ,graţiosul ,valori consacrate ,în care esteticul e evident.Trivialul apare ca o contravaloare a sublimului ,monstruosul a graţiosului ,macabrul ca o parodie a tragicului ,grotescul ca o caricatură a comicului.Valoarea poetică a Florilor de mucigai se constituie prin sarje ,exagerări şi mai ales  prin contrafacerea degradarea şi întoarcerea pe dos a valorilor consacrate.În reuşita poetică excepţională a acestor poezii putem remarca "o spargere a limitelor eseticului ,ecloziunea unei antiestetici subversive".

            Există o legătură între practica intenţionată a unei estetici a urâtului şi acel centru spiritual ,metafizic al suferinţei ,al mizeriei umane ,desfaşurat în scenele din viaţa "păcătoşilor" ,umiliţi şi obidiţi.

 În  poeziile ca Sici-bei ,La popice ,Streche , vocabularul frizează naturalismul devenind "scârbos " ,însă acest limbaj nu este în dezacord cu mediul abrutizant în care se mişcă "bagabonzii" şi puşcăriaşii :

"Nu stiu ce-mi vine:

 Aş mânca din feticine

 Şi mi-aş pune mintea şi cu tine,

 Ca un porc.

 Mă arde ,mă frământ ,mă întorc."(Streche)

Estetica revoltei ,a demascării se foloseşte îndeosebi de formele subversive ale parodiei. Astfel în aceste "anecdote" găsim o parodie a scenelor de epopee ,a marei poezii epice .Anecdota nu alege ficţiunea eroică ,după cum pateticul circului nu poate conţine tragicul.Demascarea aventurii umane sub aspectul trivialităţilor ei impunea formele parodice ,groteşti ,caricaturale.Întregul său ciclu Flori de mucigai poate fi considerat o epopee în ,mai multe cânturi-fragmente în care prezenţa eroilor-ţigani ,a retoricii parodizate ,a stilului umil caricaturizează pe cel nobil-din Ţiganiada lui Budai-Deleanu.

Apar imaginile luminoase ale ţigăncilor florărese:

            "Cu o floare în dinţi

          Rada-i un măceş cu ghimpi fierbinţi...

          Joacă-n tină

  Cu soarele-n păr ,ca o albină".(Tinca)

            Moartea apare ca o eliberare ,ca o restituire a frumosului:

                        "În beciul cu morţii ,Ion e frumos,

 Întins gol pe piatră ,c-un fraged surâs

 Trei nopţi şobolanii l-au ros

 Şi gura-i băloasă-i ca de sacâs(...)

 În ochii-i  deschişi ,o lumină ,

 A satului unde-i născut,

 A câmpului unde iezii-a păscut,

 A încremenit acolo o străină.

 Departe de vatră şi prins de boieri,

 Departe de jalea mămuchii,

 Pe trupu-i cu pete şi peri

 În cârduri sunt morţi şi păduchii."

            În poezia Cântec mut  întâlnim oximoronul din titlul volumului Flori de mucigai,subliniindu-se un univers închis "ferestrele închise", comunicarea cu transcendentul devenind astfel imposibilă

"Ferestrele închise

                 S-au acoperit cu ripide şi antimise,

 Şi odaia cu mucegai

                         A mirosit toată noaptea a rai. "

În această poezie Arghezi dezvăluie  ideea că frumosul ,puritatea ,chiar divinul poate fi realizat în interiorul sufletului uman.Apropierea de Dumnezeu ,atingerea sublimului reprezintă salvarea sufletului celui condamnat:

                        "La patul vecinului meu

 A venit az-noapte Dumnezeu

 Cu toiag ,cu îngeri şi sfinţi.

 Erau aşa de fierbinţi,

 Că se făcuse în spital

 Cald ca subt un şal."

Estetica urâtului are ,în cazul de faţă ,şi această funcţie ,de a răsturna aparenţele ,"spre reabilitarea nu numai estetică ,dar şi etică ,a umanităţii damnate"(D. Micu-Ce e un mare poet?)

            În  poezia Har ,care face parte din volumul Cărticică de seară procesul concentric e infinit.Poezia lui Arghezi e dominată de probleme grave ,contrar părerii unora care au insinuat că aceasta e   una "minoră" .Un fapt atât de umil ca încolţirea cartofilolor e prilejul unui cântec suav al maternităţii vegetale:

                        "Îmbrăcaţi în straie de iască

 Sunt gata cartofii să nască

 C-au pregătit o iarnă ,de soroc,

 Cu întunericul  ,cu coropijniţa şi râma"

Har este cosmogonia lui Arghezi ,uimirea în faţa tainei germinaţiei ,constatate în regnurile inferioare ,un cântec suav ,totodată al maternităţii vegetale ,ca un elogiu al Fecioarei:

"Si din toate fărâmele

Au rămas grei ca mâţele,

Umflându-li-se ţâţele

Auzi?

Cartofii sunt lehuzi"

În Cântec de boală ,poezie ce face parte din volumul intitulat Hore urmarea interpătrunderii dintre cer şi pământ,aceeasi înterpătrundere ca şi în Vânt de toamnă ,este tânjirea ,senzaţia de evaporare .Poetul a băut dintr-un pahar divin şi îmbolnăvit ,se simte ca un ciur prin găurile căruia fiinţa lui prefăcută în ceaţă se risipeşte:

                        "După ce m-a-mpărtăşit

 Insul mi s-a risipit

 L-am pierdut jur împrejur

Ca o ceaţă dintr-un ciur.

Şi-am rămas pribeag în boare

Ca un miros fără floare

Al cărei lemn uscat

Rădăcina şi-a uitat."

În Ce-ai cu mine ,vântule?(Musca) spiritul e speriat de viteza înmulţirii celulare ,în zonele de jos ale vieţii:"Soare care aduci lumini şi balsamuril ui Coco şi te joci cu ciocul lui poleit ,cum dai tu naştere şi garoafelor şi bucuriilor şi gângăniilor puturoase în văzduhul legănat de plopi şi răzimat în brazi?pentru ce preferinţa ta pentru marile infecţii ale existenţei?"

În Poarta neagră (1930) sunt portretiste şi amintiri din închisoare legate de ambianţa care şi-a găsit expresie poetică în Flori de mucigai .Atmosfera de temniţă cunoscută sciitorului din experienţele de doi ani la Văcăreşti ,formează un lung pretext de confruntări între decădere ,viciu ,păcat ,evaziunea în visul utopic.

Astfel  se poate afirma că ,cu Tudor Arghezi începe o nouă estetică ,estetică "scoasă din detritusuri verbale".Arghezi a dovedit o constantă pasiune de a scoate poezia din antipoezie ,cutezând să-şi metamorfozeze opera într-un "ciorchin de negi" .

            Arghezi este deopotrivă poet al macrocosmosuliu sau al microcosmosului ,ţinând de teluric ,dar simţindu-şi "sculate aripi de cocor ,aducând cu sine o poezie zvârcolită profund umană"Poetul ridică mucegaiul la inefabil ,surprinde dramatismul structurii dualiste umane ,pendulează între "credinţă" şi " tăgadă",solicită instrumente noi de interpretare ,până la acel amintit inefbil ,care ,prin repetare devine stare sufletească ,fundamentală:"Arghezi e un înger pe a cărui incorporabilitate roiesc bube informe"(Vladimir Streinu)                     

      Bibliografie:

      Sinteze de istoria literaturii române  – Sanda Rodian

                                                Venera Dogaru

      Istoria literaturii române de la origini până-n prezent - G . Călinescu                                                                                                                                                                          Antologia poeziei româneşti culte

      Argheziana –Şerban Cioculescu

      Sinteze de literatura românâ - C-tin Ciopraga

                                  C-tin Crişan

                                                      Viorel Alecu

                                                      Nicolae Manolescu

Dumitru Micu           

                                                                        Eugen Simion

                        Istoria litaraturii romăne –I. Negoiţescu

Modele de analize literare şi stilistice-De la I. budai                  Deleanu la Zaharia Stancu

                        Fenomenul arghezian-Alexandru Bojin

                        Opera lui Tudor Arghezi-Nicolae Balotă

ÓCopyright www.ReferateOnline.com Cel mai complet site cu referate

ÓCopyright www.ReferateOnline.com Cel mai complet site cu referate

De ce-as fi trist

                                              de Tudor Arghezi

          În ultima etapa a liricii argheziene configuratia sufleteasca a poetului este acceasi ca mai înainte. Framântarea, necontenita ciocnire de atitudini contradictorii îsi gasesc reflectarea în egala masura în creatiile din ultimele volume de versuri ale poetului. Asistam la o lupta între inepuizabilele resurse sufletesti mereu împrospatate si sentimentul ca vârsta înaintata îl duce, inevitabil, spre un final al propriei existente. Neputinta de a învinge legile naturii îi creaza adeseori poetului stari sufletesti depresive. De cele mai multe ori însa în poezii din ciclul Ritmuri domina sentimentul satisfactiei împlinirilor.

 Astfel, în poezia De ce-as fi trist, T. Arghezi parca vrea sa cuprinda, în sufletul lui, toate lucrurile oferite de viata si de natura. De aceea întrebarea "De ce-as fi trist?", care se repeta de trei ori la început de strofe, îl chinuie obsesiv pe poet, gasindu-si singur, în cele din urma, un raspuns sau mai degraba o consolare în elementele naturii si ale vietii din jur. De ce-as fi trist? ca toamna târzie mi-e frumoasa? Poetul este constient ca vârsta la care a ajuns "toamna târzie" îi este frumoasa si linistita, ca a cunoscut lucrurile vietii si ale împlinirilor: "Pridvoarele-mi sunt cosuri cu flori, ca de mireasa", casa îi este frumoasa si îndestulata: "Fereastra-mi este plina/ De iederi împletite cu vine de glicine./ Beteala si-o desface la mine si mi-o lasa./ Când soarele ramâne sa-l gazduiesc în casa/ O prospetime noua surâde si învie/ Ca de botez, de nunta si ca de feciorie".

Mediul în care traieste l-a îmbiat la viata, i-a dat sperante în viitor. "De ce-as fi trist? ca pacea duioasa si blajina/ Ma duce ca o luntre prin linisti de lumina?/ E un surâs si-n vraful de carti, sa ma alinte./ Vieti noi tresar vioaie din foste oseminte ./ Vad frunza ca  scoboara din ramuri câte una./ Le ruginise bruma ,/ Le argintase luna ./ Aud si gânguritul de dragoste cu jele./ Oprit cu porumbeii pe coama casei mele".

Si totusi, poetul se simte singur, singuratatea "doarme culcata-n somn" alaturi de el, "De-alungul, între paturi".

Finalul poeziei sugereaza adevarata realitate morala a poetului, teama de moarte: "De ce-as fi trist? ca nu stiu mai bine sa framânt/ Cu sunet de vioara urciorul de pamânt? / Nu mi-e cladita casa de sita  peste Trotus ,/ În pajistea cu crânguri? De ce-as fi trist? Si totusi…"

Sensul grav al poeziei este reliefat si de faptul stilistic, foarte semnificativ, poetul încheind fiecare vers printr-un punct. Versurile astfel concepute imprima o tonalitate grava, corespunzatoare sentimentului dominant din poezie.

Întâlnim în poezie, epitete "toamna târzie", metafore "pridvoarele-mi sunt cosuri cu flori", comparatii "cosuri cu flori, ca de mireasa", personificari "soarele ramâne sa-l gazduiesc în casa", "e un surâs  si-n vrafuri de carti", interogatii retorice "De ce-as fi trist? esti tot aici cu mine si tot cu mine-închis?", repetitii: "De ce-as fi trist?".

ÓCopyright www.ReferateOnline.com Cel mai complet site cu referate